Că a citit sau că n-a citit Decameronul lui Boccaccio, tot omul știe că e vorba despre zece tineri (șapte femei și trei bărbați) din Florența secolului al XIV-lea, care decid să plece din orașul lovit de teribila pandemie de ciumă, rămasă în istoria lumii sub numele „Moartea neagră“, într-o vilă de la țară. Acolo vor rămîne în relativă izolare zece zile și, ca să treacă vremea, își fac promisiunea de a spune, fiecare, povești celorlalți. „Carantinații“, cum le-ar spune azi DSP-urile celor zece florentini, se țin de cuvînt. Poveștile lor sînt, în general, usturătoare demascări ale ipocriziei, corupției și incompetenței instituțiilor vremii lor. Mai ales ale Bisericii, dar nu numai. Și sînt, în general, spuse în stilul slobod la gură. Ca și cum acea izolare într-o vilă de la țară ar fi fost o abolire a cenzurilor sociale ale orașului. Pare că cei zece se simt liberi în carantina lor voluntară cum, desigur, nu se simțeau în orașul lor. Astfel, dincolo de satira și de critica socială pe care mult le-au îndrăgit progresiștii tuturor vremurilor de atunci încoace, Boccaccio ne spune ceva încă și mai important: cînd lumea e bîntuită de ceva rău (poate fi virus, dar poate fi și duh), izolarea voluntară te pune într-o neașteptată condiție de libertate. În asemenea cazuri, chiar poți spune orice, poți gîndi orice, te poți purta cu un gen de lejeritate ca și cum nimic nu ți se poate întîmpla. Nu scapi doar de microb, scapi de microbul lumii civile, de constrîngerile ei. Nu știu dacă actuala epidemie de coronavirus va deveni pandemie și nici nu știu cum reacționează omul veacului al XXI-lea dacă e pus în situația celor zece personaje ale lui Boccaccio. Cel mai probabil, nu și-ar spune povești, ci s-ar concentra pe telefoanele cuplate la sfîntul și marele Internet. Și dacă Internetul n-ar mai funcționa, tot nu și-ar spune povești pentru că această abilitate a cam dispărut de pe lume. Astăzi, povești spun doar profesioniștii (scriitori, regizori etc.). Cel mai probabil, zece izolați de astăzi ieșiți de sub puterea Internetului ar diseca firul în patru despre ei înșiși, ar psihologiza sau, cel mult, ar întoarce pe toate fețele politica.

Acum cîteva zile, mergeam cu Uber-ul spre redacție. Ador Uber-ul! Unul dintre motive este că merg de fiecare dată cu altă mașină, alt șofer și, inevitabil, ascult alt post de radio. Mereu alte habitacluri, alte sonorități. Vă mărturisesc că aprecierea mea de la finalul cursei depinde mult de muzica pe care o ascultă șoferul. Uneori, cînd sînt ursuz sau cînd dau de vreo muzică de DJ, rog șoferul să închidă radioul. Dar acum cîteva zile nu eram ursuz și nici DJ nu era. Așa că am ascultat și eu ce asculta șoferul meu, întîmplător. Acum, trebuie să știți că posturile de radio de la noi s-au uniformizat la nivelul cel mai de jos. Greu mai faci diferența între ele. Vorbesc, firește, despre posturile de radio private. Mai toate dau muzică și doar muzică. Uneori, se citesc rapid știri. Știrile de peste tot, știrile pe care le vezi și la televizor, și pe Internet, și prin ziare, dacă mai cumperi așa ceva. Iar de dimineață, la ora matinalurilor, cam toate sînt la fel: doi băieți și o fată trăncănesc „la mișto“ în studio, încearcă să facă poante și rîd între ei pe teme cît se poate de facile. Toți, cum zic, sînt la fel: dacă-i luni, se căinează că începe săptămîna, dacă-i vineri, se bucură că se termină săptămîna, iar marți, miercuri și joi numără zilele rămase pînă se face vineri, ca să ne bucurăm de week-end. Cam asta e. Vorbăreții de la radio spun, în general, prostii. Iar cînd încearcă să mai comenteze cîte ceva de pe agenda zilei, sînt absolut ignoranți în privința subiectului, dar asta nu-i oprește să comenteze, căci dacă vorbești așa, „cool“ și nepăsător, chiar ai voie să spui orice. Așadar, e dimineață, merg în Uber și ascult un post de radio. Băieții și fata din studio lansează către ascultători întrebarea: dacă sînteți în situația de a sta închiși în casă, în carantină, cum o să vă petreceți timpul? Am ciulit imediat urechea. Simțeam că voi afla lucruri interesante. Și am aflat. Au telefonat să răspundă vreo opt sau zece oameni – femei și bărbați, vîrste diferite. Răspunsurile au fost, la o primă vedere, variate: „Dorm toată ziua, că lucrez mult și va fi o ocazie să recuperez“, „Îmi zugrăvesc apartamentul“, „Îmi fac soția fericită de mai multe ori pe zi“ (hăhăială mare în studio), „Mă uit la filme“, „Ziua fac sport și ies noaptea la plimbare“ (nu se poate, că sînteți în carantină), „De ce să nu se poată? Eu înțeleg că sînt în carantină ca să nu-i molipsesc pe alții, dar eu ies din casă noaptea, tîrziu, cînd nu e nimeni pe stradă și nu am pe cine să molipsesc, așa că o să pot ieși, de ce să nu pot ieși?“ (corect, e și ăsta un punct de vedere) – în fine, asemenea răspunsuri. Spun că răspunsurile erau aparent variate, pentru că aveau totuși ceva în comun, era totuși ceva ce spuneau sau, mă rog, nu spuneau toți. A existat o activitate, una singură, care poate pentru mine și pentru dumneavoastră pare cumva firească dacă avem cîteva ore de liniște și singurătate, dar pentru nici unul dintre interlocutorii postului de radio nu exista pur și simplu: cititul. Nici unul nu a spus că, dacă e forțat să petreacă zile în șir închis în casă, ar citi.

Mai întîi, m-am supărat: pentru cine Dumnezeu se scrie și se publică atît de mult, enorm, aș spune, dacă oamenii nu citesc nici dacă sînt închiși în casă zile la rînd? Apoi, mi-am zis că ceea ce am auzit eu nu este totuși reprezentativ. Sînt, desigur, oameni care ar citi mult într-o asemenea situație, dar nu sînt ei ascultătorii postului acela de radio, sau or fi, dar nu sînt dintre cei care pun mîna pe telefon să răspundă în emisiuni de genul „De vorbă cu ascultătorii“.

Dar apoi m-am gîndit mai atent la rezultatele acestei pseudo-anchete jurnalistice și mi-am dat seama că ceea ce voiau să spună toți cei care au răspuns telefonic întrebării era cam ce spune, în subtext, și Boccaccio: o asemenea carantină este, de fapt, un exercițiu al libertății. Nu te confrunți cu virusul (căci te dai la o parte din calea lui) și ajungi să te confrunți cu propria libertate. Tot ceea ce te constrînge zi de zi dispare. Nu mai mergi la serviciu, nu mai trebuie să alergi de colo-colo, nu mai trebuie să ai întîlniri, nici măcar să mergi la cumpărături (și asta e o mică corvoadă) nu mai poți. Obligațiile sociale și profesionale dispar. Ești mai liber decît ți-ai imaginat vreodată. Și ce faci? Cea mai mare eroare ar fi să tratezi acest timp al libertății ca pe un timp al plictisului. Nu trebuie să lupți cu plictisul zile în șir, trebuie să știi să te bucuri de libertate zile în șir. Știu, e mult mai greu să fii liber decît să fii plictisit. E mult mai dificil să alegi între multe lucruri pe care le-ai putea face decît să treci peste o perioadă în care nu faci nimic.

P.S. Aud că, în Franța, de cînd cu coronavirusul, au explodat vînzările romanului Ciuma de Albert Camus. Mă gîndesc că oamenii își iau de citit în eventualitatea în care vor intra în carantină. Să citești Ciuma, în carantină fiind, este, admit, o experiență tare. Unii simt nevoia să mai adauge ceva adrenalină celei pe care, oricum, împrejurările ne-o produc. Cui i-ar plăcea să trăiască pînă la capăt carantina în acest fel îi mai pot recomanda, din registrul clasic, și Jurnal din anul ciumei de Daniel Defoe sau, din registrul ceva mai modern, oricare dintre sutele de cărți apocaliptice în care cauza marelui sfîrșit e un virus.