Din străfundurile Internetului, ajunge pe ecranul telefonului meu următoarea poantă: „Întrebare: care este diferența dintre teoria conspirației și adevăr? Răspuns: cam 6-12 luni”. Poanta este în limba engleză, cel mai probabil provine din spațiul american și se referă, cum lesne se poate bănui, la noile dezvăluiri care fac prima pagină a știrilor de peste Ocean cu privire la originea virusului SARS-CoV-2. Vă reamintiți, probabil, că acum un an sau mai puțin „specialiștii oficiali” cam de peste tot, în frunte cu OMS, susțineau că virusul care a produs pandemia de COVID-19 este natural și provine de la lilieci sau de la pangolini – în fine, ideea era că din piețele bizare în care se vinde carnea crudă a animalelor de acest gen, în China, virusul a intrat în lume. Tot pe atunci, unii („specialiști neoficiali” sau chiar oameni politici) susțineau că virusul nu e natural, ci artificial, și ar fi fost creat într-un laborator specializat din Wuhan, de unde a scăpat, cumva. Acești din urmă oameni au fost rapid etichetați drept „conspiraționiști”. Acum s-au adunat deja multe date care indică originea artificială a virusului. Datele și informațiile dau dreptate celor care s-au îndoit atunci cînd devenise aproape o datorie civică să nu te îndoiești. Nimeni nu-i mai numește azi „conspiraționiști” pe cei care spun că virusul a pornit dintr-un laborator chinezesc. Și nu există încă o etichetă pentru cei care au crezut sau încă mai cred în teoria lilieci-pangolini, altădată „oficială”.

Nu știu dacă ați băgat de seamă, dar cu cît ne propunem să construim o lume nouă, mare și „incluzivă”, fără discriminări și fără granițe, cu atît sîntem mai creativi în inventarea unor criterii de excludere și cu atît discriminăm mai mult. Poate că nu mai discriminăm rasial atît de mult ca acum, să zicem, 100 de ani, dar am dezvoltat noi instrumente de discriminare care au înlocuit pe cel rasial, desuet și odios astăzi. Unul dintre ele este conspiraționismul. „Noi”, lucizii, științificii și civicii, îi identificăm și executăm scurt pe „ei”, conspiraționiști, iraționali, sceptici nevindecabili. „Noi” știm adevărul, că ni l-au spus clar la televizor guvernele cu care ținem „noi” și specialiștii „noștri”. „Ei” susțin prostii, spuse de specialiștii „lor”, culese din surse obscure, dinspre grupurile politice cu care țin „ei”. „Noi” mergem înainte bazîndu-ne pe știință și ne-am vindeca repede, dar „ei” sînt îndărătnici și ne trag înapoi. Iar „noi” urîm tot ce e înapoi. Iar „ei” ne enervează!

Înaintea Crăciunului trecut, o instituție de talia BBC publica un material intitulat „Cum trebuie să vorbești cu prietenii și rudele care cred în teoriile conspirației?”. Găsiți aici instrucțiuni despre condescendența manipulatoare cu care trebuie să abordezi o asemenea persoană, indubitabil defectă, ca să nu-ți strici sărbătorile, dar să o și aduci pe calea cea bună. Deja Internetul – Biblia zilei! – oferă instrucțiuni despre cum să te porți cu un conspiraționist, similare cu cele care te învață cum să te comporți cu un retardat mintal, cu un alcoolic cronic sau cu un suferind incurabil.

Fundamental, conspiraționiștii sînt oameni care nu cred în ce ni se spune oficial. Ei cred că oficialitățile conspiră. Această credință a lor nu este cu totul absurdă. De multe ori în istorie s-a dovedit că oficialitățile conspiră, că ascund adevărul, că trimit opinia publică pe piste greșite. Bineînțeles, asta nu s-a întîmplat întotdeauna. Aici apare, însă, și prima lor eroare. O anume radicalitate îl face pe conspiraționist să fie mai mult decît un simplu sceptic. Or, asta îl și expune unui risc suplimentar. Dacă noi credem ce ni se spune și, după un timp, ne dăm seama că am fost mințiți, nu avem cine știe ce explicații să dăm. Cînd, însă, se așază împotriva „credulilor” de la bun început, conspiraționistul trebuie să se explice imediat răspunzînd întrebării: dacă nu e cum ni se spune, atunci cum e? Și în acest punct, de cele mai multe ori, conspiraționiștii o iau razna. Ceea ce îi expune erorii nu este neîncrederea ca atare, ci explicarea realității din spatele farsei. De pildă, antivacciniștii nu sînt deloc ridicoli pentru că nu cred în beneficiul vaccinurilor. Eu sînt un provaccinist convins, dar pot să admit că nu sîntem toți la fel și că unii nu cred că vaccinurile le fac bine. Antivacciniștii devin însă ridicoli cînd explică scenariul colosal din spatele campaniilor generale de vaccinare, de la cipuri implantate la îmbolnăviri programate ca să crească veniturile industriei Pharma și altele asemenea.

A doua eroare a conspiraționiștilor este credința lor că pe lume există un singur, mare complot, că unii foarte puternici și bine ocultați decid ceva, și așa se întîmplă. În realitate, o grămadă de lume conspiră. Dintr-un motiv sau altul, fel de fel de grupuri mai mult sau mai puțin organizate, mai mari sau mai mici, mai puternice sau mai slabe, mai legale sau mai clandestine, au scopuri diverse pe care le ascund prin diverse acțiuni, simulări, fente. În sens pragmatic, aproape toți conspiră pentru că aproape toți au secrete și proiecte, speranțe, visuri ce nu sînt puse pe masă, la vedere. Cred că nu e deloc greșit să citim întreaga istorie a omului ca pe o nesfîrșită sumă de planuri secrete/discrete și comploturi. De aici mai rezultă ceva ce conspiraționiștii, cel mai adesea, omit. Nu toate conspirațiile reușesc! De fapt, fiind atît de multe, iar istoria factuală fiind doar una, rezultă că cele mai multe conspirații nu reușesc, deși toate sînt puse în operă de creatorii lor. Astfel, ceea ce se întîmplă ne apare, deodată, ca fiind nu rezultatul unei conspirații anume, ci un fel de rezultantă a mai multor conspirații care intră în coliziune, căci conspirația unora se întîlnește inevitabil cu o altă conspirație cel puțin. Unde eșuează conspiraționismul nu e în confruntarea lui cu logica sau cu știința sau cu alte date să le zicem „pozitive”, ci tocmai într-un simplism pe care pretinde că-l înlătură.

Dar aceste erori pe care le fac conspiraționiștii ne dau nouă, celorlalți, dreptul să-i tratăm cum îi tratăm? Să ne referim la ei ca la niște paria? În fond, sînt oameni care trăiesc conform convingerilor lor (nu e asta esența democrației?) și nu încearcă deloc să ne convingă pe noi să credem ce cred ei. Dimpotrivă, noi sîntem cei care-i agresăm cu credințele noastre. „Ei” sînt minoritatea, „noi” sîntem majoritatea. Iar întrebarea cea mai utilă nu este „Cum să ne comportăm cu un conspiraționist?”, ci „Ce ne facem cînd conspiraționistul a avut dreptate?”. Ce ne facem cînd fosta teorie a conspirației a devenit, după șase luni sau un an, adevăr? Pentru început, am putea să nu-i mai numim conspiraționiști.