Ce ziceți?
Nu demult, profesorul Ștefan Deaconu a publicat un text (Perpetua stare de urgență. Mai multe legi înseamnă mai puțină justiție”, la universul.net) asupra căruia merită să stăruim. Avem în față cîteva date statistice și unele informații. Statisticile se referă la numărul legilor adoptate de Parlament în ultimii 30 de ani și la numărul Ordonanțelor de Urgență emise de diferite Guverne din 1990 încoace. Pe scurt, situația se prezintă astfel. Parlamentul României a adoptat un total de 9.493 de legi din 1990 la zi. Recordul a fost atins în legislatura 2000 – 2004: 2.960 de legi. Urmează legislatura 2004-2008 cu 1.654 de legi și legislatura 2008 – 2012 cu 1.215 legi, nu departe de legislatura următoare, 2012 – 2016, cu 1.181 de legi. În ceea ce privește Ordonanțele de Urgență, Guvernele post-decembriste au emis 3.423 de asemenea acte normative. Dacă socotim tot pe intervale de cîte patru ani (ca să evităm distorsiunea statistică produsă de faptul că guvernele se schimbă în interiorul unei legislaturi parlamentare, uneori chiar cu schimbarea culorii politice), cele mai multe ordonanțe de urgență au fost emise, în ordine, de cabinetele conduse de Călin Popescu Tăriceanu (2004 – 2008): 730 de bucăți și Adrian Năstase (2000 – 2004): 680.
Ca să înțelegem, însă, această statistică sine ira et studio, două precizări neîntîrziate sînt necesare. Prima: în anii 2000 – 2012 (trei legislaturi), România a trebuit să înghită masive cantități de legislație în procesele de aderare la UE și, imediat apoi, de integrare europeană. Europa emite legislație comunitară cel puțin la fel de abundent ca noi. A doua: să încercăm pentru trei minute să ne detașăm de furiile politice. Retorica „anti” din politică și din presă este aceeași (de-aia e și plictisitoare, de-aia e și eficientă), ceea ce nu face dificilă încercarea de a o pune în paranteze. Cei care îl detestă pe Adrian Năstase au exact același limbaj despre el ca cei care îl detestă pe Traian Băsescu cînd se referă la acesta: dictator, corupt, hoț, ticălos, abuziv etc. Să uităm, dacă putem, desigur, vorbăria asta cît citim mai departe acest text. Se poate? Mulțumesc. Aș vrea să avem mintea limpezită de acești viruși ai nervilor și ai exasperării ca să putem privi lucid și îndrăzneț.
Așadar, în opinia mea, ideea indusă de presă și de propagandiști cum că abuzul de ordonanțe de urgență ar însemna o dictatură, căci supraordonează legislativ Guvenrul Parlamentului, ceea ce înfrînge principiul democrației constituționale care spune că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare, e falsă. Pe de o parte, România nu a avut dictatură după decembrie 1989, oricît de mult am fi urît cîte un cîștigător de alegeri. Practica abuzivă a Ordonanțelor de Urgență nu se explică prin puseele tiranice ale cîte unui premier ori prim-ministru, chiar dacă „analiști” de tinichea spun asta. Pe de altă parte, ordonanțele de urgență, în marea lor majoritate (infama OUG pe justiție a lui Dragnea e o excepție!), au răspuns unei situații presante. E adevărat, acea situație presantă nu o fi fost ea „urgență” în sensul legii, dar a ajuns să fie presantă la momentul emiterii Ordonanței de Urgență din cauze cît se poate de obiective, care țin, cel mai adesea, direct de felul nostru de a fi în lume. Niciodată nu ne-a caracterizat prevederea și prudența, ci mai degrabă traiul de azi pe mîine, iresponsabilitatea, improvizația de ultim moment și heirup-ul. Pentru un asemenea fel de a fi, Ordonanța de Urgență este cel mai adecvat instrument de legiferare, cu bunele și relele ei.
În sistemul nostru, Ordonanța de Urgență este un fel de delegare legislativă prin efectul Constituției. În anumite situații („de urgență”), Guvernul poate emite norme cu forță de lege care intră în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial, care este, în mai toate cazurile, data la care Ordonanța se depune la Parlament spre aprobare. Teza susținută de profesorul Deaconu este că acest procedeu legislativ, ce trebuie să fie cu adevărat extraordinar și trebuie să răspundă exclusiv unei situații de urgență, a fost abuzat. Ai zice, remarcă amuzat autorul, că România este de 25 de ani în stare de urgență. Și i-aș răspunde, în același ton: da, este. La noi, e criză fără oprire de peste un secol. „Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă”, a stabilit în veac cel mai pur și mai adevărat român, Nae, fix în 1901, cînd cel mai bun profesor de România, I.L.Caragiale, i-a dat glas. Și cine sîntem noi să-i contrazicem pe ei cînd vine vorba despre cum e țărișoara și care e situațiunea ei?
Revenind, se vede tot mai clar că Guvernul devine vioara întîi în procesul legislativ. Pe de o parte, o proporție tot mai mare a propunerilor legislative vine de la Guvern. Așadar, el generează procesul. Pe de altă parte, avizele Guvernului cîntăresc foarte greu în formularea finală a legislației. Așadar, el condiționează procesul. În fine, să nu uităm că, din punct de vedere politic, Guvernul există pentru că e susținut de o majoritate parlamentară, ceea ce înseamnă că Guvernul și Parlamentul sînt în sincronie politică. Adăugați la această situație de fapt și că avansul de profesionalism al Guvernului față de Parlament este fatalmente mare (oricît ar fi de slabe profesional ministerele, comisiile parlamentare de specialitate sînt o glumă tristă în comparație), iar contactul imediat cu realitatea și instrumentele intervenției sînt mai degrabă ale Guvernului decît ale Parlamentului. Iar această situație este cît se poate de obiectivă: în mai toate democrațiile cu sisteme constituționale comparabile e cam la fel.
Pentru mine, abuzul de Ordonanțe de Urgență indică un singur lucru: sistemul legislativ trebuie schimbat. Eu n-aș încerca să disciplinez Guvernul, ci aș modifica legea fundamentală plecînd de la această realitate. Cred că noile coordonate ale unui bun sistem legislativ în România ar trebui să fie:
1) Parlamentul rămîne for politic de dezbatere și legiferează exclusiv în linii generale, legislație de domeniul legilor organice;
2) Guvernul legiferează în orice alt domeniu și supune spre aprobare Parlamentului – deci Ordonanțele să nu mai fie de Urgență, ci de rigoare;
3) Parlamentul poate aproba liber inițiative legislative ale parlamentarilor în orice domeniu;
4) Președintele are veto legislativ.
Cu alte cuvinte, aș renunța la principiul constituțional al supremației și unicității Parlamentului ca putere legiuitoare. O fi fost un principiu bun odată, acum mi se pare caduc, incomod și nerealist.
Ar mai fi, desigur, de reașezat și episodul controlului constituționalității legilor. Fără discuție, controlul de constituționalitate ex post, la sesizarea instanțelor de judecată, trebuie menținut. În condițiile în care s-ar permite Guvernului să legifereze mai amplu, așa cum socotesc eu că e normal, inițiativa controlului de constituționalitate al Ordonanțelor de orice fel ar trebui atribuită și parlamentarilor și Președintelui.
Articolul profesorului Deaconu, însă, mai are o concluzie care, chiar dacă nu e nouă, e tare: avem prea multe legi. Știm de mult că legislația a devenit un fel de junglă. Rostul legilor este să facă lumea predictibilă; abundența de acte normative are efect invers. Multe legi înseamnă legi necunoscute, care inevitabil te vor surprinde în greșeli de care nu ești conștient. Legislația abundentă este o legislație care lovește pe neașteptate. Nu știu dacă, așa cum sugerează profesorul Deaconu, multe legi înseamnă injustiție. Sensul formulei ciceroniene e un pic altul, dar asta contează mai puțin. Fapt este că excesul de legi, paradoxal, duce la dezordine și bun plac, la o stare similară anomiei. Am putea spune că dreptul este sufocat de propria sa producție cam așa cum organismul uman este ucis de abundența necontrolată a propriilor celule în mecanismul cancerului.
Inflația legislativă are, la noi, explicații clare, în opinia mea. Prima: avem o birocrație care cere lege pentru orice, complet amorțită, anume pregătită să nu asume nici o responsabilitate și să nu dezvolte nici o inițiativă. Un funcționar se mișcă doar dacă are lege, HG, norme de aplicare, Ordin de Ministru și dispoziție de serviciu. Și chiar în acest caz, se mișcă greu. A doua: parlamentarii își măsoară activitatea prin numărul de legi adoptate. Parlamentul arată poporului că muncește într-un singur fel: uite cîte legi am adoptat! Nimeni nu cercetează dacă legile erau necesare sau bune. Legi să fie! Stahanovism legislativ. Nu-i mai puțin adevărat că și presa și „civicii” funcționează așa: un parlamentar care a vorbit puțin în plen și nu are un număr mare de inițiative legislative bifate e leneș, e degeaba. Nu contează nici dacă a vorbit puțin și bine sau mult și prost. Iar lucrul la Codul Civil e la fel cu lucrul la legea privind instituirea zilei pompierului. Dar asta e o altă poveste. Fapt este că, într-adevăr, tot sistemul civico-politic de la noi stimulează legiferarea.
Ar putea exista și pentru această problemă o soluție: Parlamentul să nu mai lucreze în sesiuni permanente. Sesiuni de cîte trei luni primăvara și toamna sînt arhisuficiente pentru legiferare. În rest, mersul la televizor, vînzoleala de la partid și trasul sforilor peste tot prin oraș ca să-l punem pe omul nostru în funcția cutare (îndeletnicirile fundamentale ale parlamentarului) se pot foarte bine face și fără să ai Parlamentul în sesiune.
Ce ziceți?
