Brando scrîşnea, călca rău şi angoasat, James Dean scîncea sfîşietor, între strigăte bruşte şi tulburi. Între aceste două prototipuri care definesc nopţile junelui-prim american în criza postbelică, Newman aducea ipoteza de lucru şi farmecul jocului prelungit pînă la amiază, cu bună ştiinţă, din ring pînă în preerie, de pe cal la ruletă, de pe bicicletă pe tren, doar-doar va mai exista puţin şi amurgul va mai întîrzia. Pofta lui de viaţă era pe măsura chipului său frumos. Curajul său era integru ca lumina ochilor săi albaştri. Un bărbat plăcut care se juca perpetuu, fără revolte deplasate, fără copilării mistuitoare, fără nimic morbid, cu îndrăzneala sentimentelor inteligente, evitînd demagogia inocenţei, dar şi martirajul caligrafic. Lumea nu-i cădea pe cap, dar nici el nu accepta, cu una, cu două, să-i cadă capul, în cacealmalele şi galopurile sorţii. În mijlocul confuziei generale – din care nu avea cum să se sustragă, căci era un hombre, nu un Batman –, tipul lui avea particularitatea de a ţine capul sus, bine pus pe umeri, convins că cine nu a înţeles minunea asta, de a ţine capul pe umeri în conjunctura eternei confuzii, nu a priceput situaţia şi atunci nu mai are de ce să se joace cu el, de ce să mai invite fete pe bicicletă, cîntîndu-le la ureche că plouă şi e frumos să pedalezi pe ploaie, cînd moartea e pe urmele tale, cravaşată de necunoscuţi cărora, însă, e fairplay să le recunoşti tenacitatea cu care vor să te înhaţe. În fond, cinematografic, la Newman superbă era mişcarea. Sînt o mie şi unul de gesturi ale lui care ar merita arătate cu degetul şi povestite ca schiţele bunilor scriitori americani crescuţi în jurul ringurilor, al meselor de biliard, al cartierelor bogate în gunoaie şi în îngeri cu feţe murdare: cum numără el banii mai niciodată puşi în portofel, cum filează cărţile înainte de un plus sau de un pas perfid, cum fuge după fata care i-a plăcut dintr-o ochire, cum îi cumpără – în planul doi al scenei – chewing-gum în staţia metroului, cum se uită cînd sfidează vagabonzii mai înalţi şi superiorii mai scunzi decît el, cum precipită situaţiile jenante, cum îl încearcă nostalgia unui trai lenevos după care suceşte gîtul acestei nostalgii, cum tremură şi se scutură la orice atingere cu megalomanii („mila nu e un sentiment profesionist“!) cum intră, hăituit şi zgribulit, în camera unui prieten, cerîndu-i bani şi haine, dar, mai ales, cît de exact şi de patetic pot sta pe el hainele ponosite, mereu strîmte în umeri, şi cît de bine se simte în ele. Şi, mai presus de această gestică fabuloasă – cum trece el strada (asta m-a izbit de cînd l-am văzut prima oară în Rocky Graziano!) Dacă se admite ideea lui Stendhal conform căreia geniul unei femei se întrevede în felul cum trece strada – şi eu cred că aşa e, oricît încercăm să ocolim cu privirea acest adevăr –, atunci presupun că se poate accepta şi părerea asta cam deşucheată că geniul unui actor apare cam tot aşa, din felul cum dă colţul, la dreapta, căutînd însetat şi nervos o îngheţată, cum păşeşte, grăbit, cu mîinile în buzunare, adus puţin de spate, cu o secretă importanţă, cu o stranie preocupare, tăind parcă într-o sticlă invizibilă, cu un diamant numai de el ştiut, conturul unui destin. (…)
(apărut în Dilema veche, nr. 243, 9 octombrie 2008)
