Un cititor (sau, mai curînd, o cititoare)
ne întreba, deunăzi, dacă „somnul [!]
afecţiunii e un moft sau, dimpotrivă,
ca şi al raţiunii, el poate naşte monştri?“
– Răspunsul nostru categoric e: Da, poate...
Nu neapărat nişte, genetic vorbind, mutanţi
sau stîrpituri groteşti. Psihologic, însă,
poate să nască, da, nişte mici monştri.
Nişte androizi, nişte roboţi (frigizi,
rigizi; nu, însă, şi, obligatoriu, obedienţi).
Nişte progenituri ratate, incompetente afectiv.
Nişte Gaspar Hauser-i ohne Haus. – Ci nu doar
„fără casă“ în sensul de acasă, dar fără
„casa fiinţei“ ce, după Heidegger, ar fi
limbajul. Şi nu (în alt sens decît cel
heideggerian) numai limbajul ca sistem
lingvistic de comunicare; limbajul, însă,
afectiv, cel care nu constă în, doar,
cuvinte, ci şi în gesturi tandre (ca,
de pildă, a pune un şal pe umerii iubitei
cînd simţi că i se face frig), în vreo
tăcere semnificativă, într-o empatică
ocheadă afectuoasă, în mîngîieri, îmbrăţişări,
alinturi, în aşa-zisele „preludii“, dar şi,
mai cu seamă, în postludiu, – în, aşadar,
sărut (nu doar în... rut). Altminteri,
pînă şi „copiii străzii“ sînt dornici de
căldură animală, de afecţiunea cea de
care nu au parte, cuibărindu-se unii într-alţii
ca puii făpturilor cu sînge cald... Într-un
cuvînt, sentimental vorbind, cum, oare, poate
fi un „moft“ convertirea,-n soft, a unui
hard, – a hard-ului, în heart?!
Gazela de perete
Cititorii ne întreabă; noi răspundem
Şerban FOARŢĂ
