Ce era mai potrivit să fac în timpul unui zbor transoceanic de şapte ore, apoi într-un alt zbor, de trei ore, care urma să mă aducă acasă? Parcurgerea revistelor oferite de compania aeriană cu care călătoream nu mi-a luat mai mult de zece minute. Greu dai în ele peste ceva care să-ţi oprească atenţia. Există, la unele companii, bunul obicei de a ţi se oferi ziare proaspete. N-am avut această şansă şi, oricum, nici aceste ziare nu-ţi pot opri atenţia mai mult de vreo 20 de minute. Laptopul îl lăsasem acasă, iPad încă nu-l asimilasem. Ştiam însă, din situaţii similare anterioare, că este bine să am cu mine ceva pe gustul meu, de citit şi de reflectat. Numai că, de această dată, lucrurile au luat o altă turnură. 

În zborul de şapte ore, locul meu era lîngă o mamă cu un copil de vreo doi-trei ani, în braţe. Imediat mi-am adus aminte de frecventele situaţii în care un copil de această vîrstă reuşeşte să deranjeze, prin ţipete şi plîns. Speranţa mea de a citi în linişte ceea ce aveam cu mine sau, pur şi simplu, de a dormi se destrămă. Mă bătea gîndul să-mi găsesc un alt loc. Numai că alt loc nu exista, avionul era plin. 

După vreo jumătate de oră de la decolare, mi-am dat însă seama că scenariul pesimist pe care-l construisem nu se confirma. Devenisem curios să înţeleg cum anume reuşeşte tînăra mamă să-şi ţină pruncul într-o linişte aproape ireală. M-am lămurit. Fiecare călător avea în faţa sa un ecran pe care, cu o telecomandă care-ţi oferea o alegere, puteai obţine, eventual, ceva care să te intereseze. Nu intenţionam să folosesc această posibilitate, mă pregăteam pentru lecturile pe care mi le planificasem. Privirea mi-a alunecat însă spre copilul de lîngă mine. Mama sa reuşise să găsească ceva care să-l captiveze. Mă uitam în ochii acestuia, parcă lipiţi de ecran. O stare de încîntare îi cuprinsese întreaga fiinţă, mirarea sa era atît de mare, încît vraja sub care se afla părea să-l fi făcut să uite de tot ceea ce era în jurul său. Numai din cînd în cînd, de oboseală, pleoapele i se închideau şi adormea. Ce se întîmplase? Copilul descoperea lumea animalelor de tot felul, de la cele gigantice, preistorice, la cele care populează azi jungla africană, braziliană sau australiană. Era clar că devenise prizonier al acestei lumi, în care imaginaţia sa hoinărea acum. 

La zborul următor, pe rîndul din faţa mea se afla o fetiţă de vreo patru ani, avînd la stînga pe mama ei, iar la dreapta pe bunica. Eu eram în spatele bunicii. La un moment dat, fetiţa mă priveşte, rîde, eu îi răspund cu un semn de acceptare şi cu o privire la fel de prietenoasă, dar atunci ea se retrage brusc, ascunzîndu-se în scaunul ei, pentru ca, după un scurt timp, să reapară, dar numai cu ochiul stîng. Iar o salut, îi zîmbesc, dar atunci din nou se retrage, şi tot aşa, în mod repetat. După un timp, reia acelaşi joc de apariţie şi de ascundere, cu persoana aflată în spatele mamei sale. Şi această persoană îi acceptă invitaţia, se prinde în joc, îi răspunde cu aceeaşi prietenie. Mama şi bunica o observă, nu înţeleg nevoia ei de joc şi o ceartă pentru o imaginară culpă; ele nu văd în comportamentul fetiţei decît o lipsă de bună-cuviinţă, care deranjează persoanele din jur. Mi-am dat seama că încercase să-şi găsească parteneri şi în rîndul din faţa ei. Aflată acum sub interdicţie, căuta să descopere posibilităţile ludice ale spaţiului foarte restrîns în care se afla şi din care orice încercare de evadare era imediat descurajată. Ce-i mai rămînea? Mai întîi a explorat locurile situate sub scaunele pasagerilor, dar nu a găsit nimic interesant. Mama i-a pus apoi în mînă revistele din buzunarul din faţă, pline de poze cu bijuterii şi cosmetice, care nu i-au oprit atenţia decît pentru o foarte scurtă durată. Le-a închis plictisită şi a început să pocnească cu ele spatele scaunului din faţa ei. Bunica i-a oferit atunci o linguriţă de plastic, rămasă de la gustarea oferită în avion, urmînd ca fetiţa să descopere modul în care acest obiect poate deveni o jucărie. Numai că, tot scrijelind cu linguriţa ceea ce se putea, a rupt-o şi nu a mai fost bună de nimic. A trecut atunci la explorarea capacităţilor ludice ale spătarului care, aflat în poziţie oblică, a fost transformat cu succes în tobogan. Bucuria i-a fost însă de scurtă durată. De la stînga şi de la dreapta ei, a venit imediat imperativul bine cunoscut: „Fii cuminte, stai la locul tău!“. Norocul ei a fost că la scurt timp avionul a aterizat la Otopeni.

 

Solomon Marcus este matematician, membru al Academiei Române.