…pentru că, dacă stăm să ne gîndim, crizele sînt precum nenorocirile: nu vin niciodată singure. Crizele sînt ca Matrioșele – păpușile acelea rusești pe care le deschizi și-nlăuntru găsești una mai mică, în care mai găsești una, și tot așa, pînă … Chiar, pînă cînd? În definitiv, un chinez bătrîn poate scrie un haiku pe un bob de orez, așa că mă îndoiesc că n-ar putea sculpta din el și-o păpușă. Formată din atomi, formați din protoni și neutroni și electroni, formați din quarci (quarks) sau ce alte particule subatomice vor mai fi fiind pe-acolo. Și tot așa.

Crizele sînt ca oamenii: cine se scoală de dimineață, departe ajunge. Or, ele încep nu doar din clipa în care ești adus pe lume, ci cu mult mai devreme. În greaca veche, krisis era un moment de cumpănă. În medicină, momentul în care boala se decidea dacă te duce la bal sau la spital. În viață, momentul în care iei decizii care te vor marca fără drept de apel. Încă dinainte de-a fi conceput biologic, copilul trebuie, de multe ori în ziua de azi, conceput pur și simplu. Ca idee. „Hai să facem un copil!” E, zică cine ce-o zice, o criză în adevăratul sens al cuvîntului – un moment de cumpănă, un moment în care trebuie să decizi. Și nu doar pentru tine, ci și pentru alții. Aristotel spunea că orice potențialitate adusă în actualitate ucide alte potențialități. Copilul conceput astăzi ucide posibilitatea altui copil, conceput mîine. Dacă astăzi mă hotărăsc să merg la aprozar, să zicem, se poate să ucid posibilitatea de-a întîlni la bibliotecă iubirea vieții mele. După cum, la fel de bine, aș putea-o întîlni la aprozar, tocmai pentru că m-am decis să merg la ora la care ei i s-a făcut poftă de căpșuni. Și tot așa.

Iaca de ce Al-Farabi avertiza că omul poate să înnebunească dacă se gîndește prea mult la toate aceste potențialități. Nu se mai poate decide să se decidă, de teama de-a nu ucide taman potențialitatea care i-ar rezolva toate crizele. Paralizează. Or, asta e cel puțin la fel de periculos ca a alerga bezmetic prin viață, sărind de la una la alta, și-n încercarea de a avea totul sfîrșești prin a nu mai avea nimic. Iaca de ce crizele sînt, totuși, binevenite – îți dau un moment de răgaz, fără însă a te încremeni cu totul, aidoma măgarului lui Buridan, mort de foame, incapabil să se decidă între două căpițe de fîn perfect egale. Criza e o răscruce care, oricît de repede ai alerga, te obligă să încetinești și să cumpănești: e mai bine s-o iau la stînga sau la dreapta? S-o țin langa, drept înainte, sau mai bine să fac stînga-mprejur? În România sau în America? Și tot așa.

Un lucru, însă, e sigur – pe loc nu poți rămîne. Și nu știu alții cum sînt, dar mie unuia, în ultima vreme, mi s-au înmulțit crizele. Prin urmare, am ajuns în situația ușurel paradoxală de-a alerga de la un moment de cumpănă la celălalt. Nu vă mai plictisesc cu crizele din România, că le știți, nici cu cele din America, fiindcă au fost intens mediatizate. Pe urmă, a venit pandemia cu toate restricțiile. Pe urmă, a venit predarea online. Pe urmă, cine-a vrut a putut opta și pentru predarea față către față, cîtă vreme se găseau și suficient de mulți studenți doritori. Nici la profesori, nici la studenți n-a fost înghesuială mare pe oportunitatea de-a reveni în campus, dar cîțiva profesori și studenți de modă veche s-au găsit. La început, a fost un sentiment straniu – să hălăduiești printr-un campus aproape abandonat, pe coridoare pustii și prin amfiteatre aproape goale – dar eram pe punctul de-a mă obișnui și cu asta. Începusem să mă culcușesc în criza educației dinlăuntrul crizei pandemice, dinlăuntrul crizei ideologice, dinlăuntrul crizei Occidentului, dinlăuntrul crizei mondiale. Și tot așa.

Taman atunci, însă, în Texas, a mai venit o criză – cea a furtunii arctice. De la predatul față către față am fost anunțați că trecem înapoi la predatul online. De la predatul online am fost anunțați că nu vom mai preda defel. Pe urmă, a venit frigul – un frig de care Houston n-a mai avut parte de la începutul secolului trecut (-12º C). Una e să vină frigul și ninsoarea în Montréal, unde le-aștepți și ești pregătit, alta e să vină în Houston, unde de Crăciun, cu puțin noroc, poți mînca în curtea casei. Pe urmă, s-a luat curentul. Și Internetul. Și căldura. Și apa caldă. Și apa rece. Pe străzi nu se mai putea circula, că erau înghețate și mașini de deszăpezire nu există. Oricum, n-aveai unde merge, pentru că magazinele erau și ele închise. Așa că nici mîncare nu prea ai. Și tot așa.

S-ar putea crede că-n crize din astea mare lucru nu se mai poate face, dar, vorba lui Sartre (a avut și el zilele lui bune, mai ales cînd scria teatru), „sîntem condamnați la libertate”. Criza de aia e criză, că te confruntă cu cel puțin o alegere. Cu cel puțin încă o opțiune. Poți alege, bunăoară, între partea plină și partea goală a paharului. Asta nu mai depinde nici de mama-natură, nici de societate, nici de administrație, nici de locul nașterii. Felul în care te uiți la lume depinde de tine. Iar ca român trăit sub comunism, reflexele de odinioară ajută. Odinioară, te bucurai că „s-a băgat pîine”. Acum, te bucuri că ți-ai amintit că șemineul chiar poate fi folosit să faci focul.

„Se putea și mai rău”, îți spui. Și chiar se putea. Începi să te simți bine doar privind flăcările și trecînd în revistă nenumăratele feluri în care „se putea și mai rău”. Începi să îți numeri binecuvîntările („count your blessings”, ar zice americanul). Te bucuri că ai cărți și că ai timp. Doar ai învățat Anatomia lui Papilian la lampa cu petrol și înainte de 1990. Acum n-ai lampă cu petrol, dar ai șemineu. E mai bine. Criza asta îți dă răgaz să gîndești, Să te gîndești. Să pui lucrurile în perspectivă. „Trecută prin filtrul culturii”, spunea Constantin Noica (citat, dacă nu mă-nșel, de către Andrei Pleșu în Minima moralia), „orice durere devine suportabilă.”

Se putea și mai rău. La urma urmelor, comunismul a durat mai mult. Mult mai mult, poate și din cauza resemnării cu „se putea și mai rău”. În Abatorul Cinci, faimoasa carte a lui Kurt Vonnegut, printre prizonierii de război înfometați și înfrigurați, înghesuiți claie peste grămadă într-un vagon, se află și un vagabond. E singurul care nu dă semne de disperare. „Mi-a fost și mai foame”, spune. „Mi-a fost și mai frig.” „Crezi că asta e rău?”, întreabă cînd adoarme în picioare, strivit între alți prizonieri. „Se putea și mai rău”, mai spune. Și moare.

Între timp, în Texas „s-a dat curent”. Și căldură. Și Internet. Apă încă nu „s-a dat”. Dar se putea și mai rău. Aștept următoarea criză. Și tot așa.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).