Într-un eseu faimos din secolul al XIX-lea, Nature/Natura, romanticul (transcendentalist) Ralph Waldo Emerson observă, la un moment dat, un lucru mai degrabă ciudat. Spune eseistul că omul cel mai apropiat de ideea cunoaşterii totale este poetul. Da, ştiu, sînteţi deja contrariaţi. Vă întrebaţi cum poate o natură esenţialmente subiectivă, onirică, instabilă, precum cea poetică, să-şi asume un exerciţiu intelectual atît de complex şi de elaborat – al obiectivării prin excelenţă –, pretinzîndu-se campioana eforturilor cognitive, derulate milenar de umanitate? S-ar crede că avem la mijloc o mică şi arbitrară „solidaritate de castă“, ştiut fiind faptul că Emerson era, între atîtea altele, şi poet. Mă grăbesc însă să descurajez o asemenea bănuială. Acest mare orator şi – într-un anumit sens – mare filozof american, care a teoretizat, atît de stăruitor, impersonalitatea, susţinînd că individul îşi va recăpăta spiritualitatea autentică, arhetipală, doar atunci cînd va reuşi să iasă din personalitatea lui limitativă şi va dezvolta abilitatea (nerestrictivă) de a contempla lucrurile „din afară“ („trans-personal“, adică „obiectiv“), nu va putea fi vreodată suspectat de afirmaţii gratuite sau „subiective“. Tocmai atitudinea impersonală – întemeiată pe intransigenţă şi stoicism – l-a făcut celebru în epocă.

 În definitiv, Emerson îşi explică afirmaţia cu ajutorul cîtorva argumente convingătoare. Foarte pe scurt, el constată că există diverse forme de intelectualitate, „prinse“ în strădania cognitivă, dar pe direcţii diferite, specifice. Moralistul, de pildă, vrea să cunoască lumea, căutînd, prioritar, virtutea. În alt plan, filozoful e obsedat de adevăr. Teologul investighează dumnezeirea, în timp ce intelectualul generic devine sclavul raţiunii. Deşi legitime şi nobile prin ele însele, toate variantele de cunoaştere enumerate mai sus eşuează în cîte un ideal prea mare pentru înzestrările propriu-zise ale minţii omeneşti. Şi virtutea, şi adevărul, şi raţiunea, şi Dumnezeu sînt finalităţile aspiraţiilor noastre superioare şi nicidecum scopuri de atins la nivelul cognitiv imediat, permis de natura umană. Între toţi, poetul operează, în procesul cunoaşterii, paradoxal, cu instrumentul cel mai adecvat, atît la capacităţile intelectului omenesc (limitat), cît şi la natura obiectului de înţelegere/articulare ales. Ne referim la imaginaţie – folosită de poet în studiul frumuseţii. Cu imaginaţia ne putem juca oricît, fără a suferi inhibiţia teritoriilor interzise. În plus, flexibilitatea conceptului de frumuseţe legitimează orice excurs, pe palierul său de reprezentare. Poetul se găseşte, de aceea, prin specificitatea naturii lui, în plin spaţiu al posibilităţii.

Indirect, Emerson dă aici o descriere potrivită a fenomenului numit de noi cunoaştere. Ce este, ultimativ, „cunoaşterea“ pentru standardele – repet – limitative ale intelectului nostru? Probabil că un răspuns ar fi: construcţie. Nu „cunoaştem“ efectiv realitatea, ci „construim“ ipoteze în jurul ei, ajutîndu-ne de singurul element cerebral de care putem beneficia la discreţie – imaginaţia. Ne imaginăm, speculăm, presupunem, avînd impresia falsă că, în ansamblu, noi cunoaştem. Emitem păreri, fără a renunţa, fie şi pentru o clipă, la emfaza celor care au certitudini, ne scufundăm în speculativ cu voluptatea nefondată a marilor maeştri ai raţionalităţii pure, absolute. Totuşi, în pofida orgoliilor noastre, cunoaşterea rămîne numai construcţie – o construcţie străbătută, în cel mai bun caz, de speranţa finalizării, nu însă şi de siguranţa ei. Încă de la Socrate şi Platon, efortul cognitiv e văzut ca o iniţiere „în trepte“, şi nu ca o „revelaţie“ instantanee (prizonierul din Republica – evadat din lanţuri – reface, în sens invers, un întreg „traseu“ al mistificării, minunîndu-se la fiecare nou „grad“ de cunoaştere, fără a şti ce va urma). Hermeneutica se dezvăluie ca o activitate „graduală“ şi, aproape deloc, ca una „epifanică“.

După apriorismul kantian, conform căruia cunoaşterea are o dimensiune intuitivă („imaginativă“, cum ar zice Emerson!), fenomenologi precum Edmund Husserl ori Maurice Merleau-Ponty au văzut în acţiunile cognitive adevărate „procese“ de construcţie prin corijare. Primul vorbeşte despre nevoia „corectării“ permanente a poziţiei subiectului cunoscător faţă de obiectul cunoscut, pînă la atingerea unei viziuni cît mai complete (şi, deci, „obiective“), pe cînd al doilea introduce noţiunea de „punere în perspectivă“ (mise en perspective), metaforă ce rezumă aceeaşi necesitate de „gradualitate“ a percepţiei intelectuale pe parcursul efortului cognitiv. Rezultatul nu iese nici aşa dintr-un inevitabil relativism, dar măcar ne apropie de ideea obiectivării. În consecinţă, nu încetez să fiu uimit de seninătatea afişată mereu de „oamenii certitudinilor“. Pentru ei nu există îndoială, lumea e făcută din granit inexpugnabil, cu toţii trăiesc pe un teren al solidităţii eterne. Cu precădere în zona politică, siguranţa se află la ea acasă. Conducătorii dau verdicte imuabile, viaţa lor nu trece decît prin faze de sfidătoare stabilitate, opiniile le sînt tari ca fierul şi iuţi ca oţelul. În sfera leadership-ului autohton, cunoaşterea ajunge o chestiune de „stil“ şi prea puţin una de „imaginaţie“. Dar şi cei croiţi astfel sînt, la urma urmelor, să admitem, nişte poeţi.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.