Foarte greu. Cu mult efort interior. Cu dorința vie de a le cîștiga. Mai ales, cu prețul înecării resentimentelor. Și cu punerea unui capac peste propriul orgoliu pe care, de cele mai multe ori, îl confundăm cu demnitatea. Se mai pot cîștiga prin înțelegerea faptului că putem renunța uneori la a avea „dreptate“ cu orice chip, în favoarea unui bine mai mare, în care încap chiar și cei cu care nu sîntem de acord, cei pe care nu-i suferim în ochi, antipaticii de serviciu, „hater-ii“ de meserie, cei lîngă care nu ne-am așeza niciodată, dar și „boii“ și „proștii“ care „votează cu ăia“. Un bine mult mai încăpător, la care nu sîntem abonați doar noi și-ai noștri, ci unul capabil să cuprindă toată comunitatea în care trăim. Așa cum e ea. Pentru că alegerile adevărate se desfășoară în fiecare zi. Scrutinul în urma căruia putem ieși învingători, ca ființe umane demne și civilizate, are loc zilnic. Altminteri, rămînem cu bucuria de stadion, singura cu care ne am învățat pînă acum. „Cîștigi“ un meci, bagi niște beri, urli cît te țin plămînii, că ai echipă și că ai valoare, după care pleci acasă, la aceeași condiție de suporter, mereu trist că nu ajungi în ligile superioare. Patriotismul fotbalistic încă e cea mai avansată formă a iubirii de patrie pe care o cunoaștem. Deocamdată.

Succesiunea de evenimente din ultimele săptămîni, toate încheiate cu zîmbetul larg al Papei Francisc, luîndu-și rămas bun de pe scara avionului, i-a amețit de cap pe mulți dintre noi. Iar au apărut fiorii mistici ai „poporului care salvează Europa“. Iar se vorbește de dimineață pînă seara despre „lecția pe care am dat-o Occidentului“, despre „…dar și cînd ne trezim noi și ne punem mintea cu ceva…“, despre „excepționalele beneficii de imagine“ și despre „inteligența legendară a poporului nostru“. Iar Papa a venit „să recunoască măreția acestui popor“, să facă un mare semn de binecuvîntare peste aceste „mărețe rezultate“. Unii, complet rătăciți, fac deja pronosticuri despre data la care Papa Francisc va reveni spăsit – că doar a zis limpede „Pe curînd…“, nu ?! – și se va converti la ortodoxism. Că acum, cu vizita asta, „doar și-a pregătit terenul“. Iar delirul merge mult mai departe, în zone pe care ți-e jenă să le reproduci, pentru că se ajunge la dimensiuni la care nici măcar ridicolul și grotescul nu știu să-și potrivească învecinarea. Simptome tipice ale marelui tandem țuică-bere, temeinic sudat de-a lungul vremii.

Curînd, cînd o să ne trezim din beție, fie ea și cu șampanie, o să constatăm că, în afară de durerea de cap, în jur nu se ntîm-plă mare lucru. Nu te-ai culcat în populism feroce și te-ai trezit în democrație senină. Și-o să mai constatăm că „băieții“, liniștiți, se reorganizează gospodărește. Moment în care, în virtutea obiceiului, o să ne dezvrăjim imediat de entuziasmele unei lumi mai bune. Patriotismul de stadion va intra pe pilot automat și-o să vedem imediat ce-i fatal de slab și imposibil de depășit la „ăștia“ sau la „ai noștri“. Chestie care se va pogorî imediat pe întreaga nație, asupra căreia vom relua corul de porcăieli care ne ține vie „demnitatea“. Exact așa cum facem pe stadion, cînd nu ne joacă bine favoriții. Îi facem în toate felurile și descărcăm pe ei tot ce nu ne-a mers bine în viață. Și în istoria noastră ca popor. După care intră-n scenă, glorios, artistul nostru favorit. Fatalistul șmecher care crede că are umor. Și concluzionăm ritos că aici nu se poate nimic, că n-are nici un rost, că orice minune ține trei zile și că, oricum, ăia mari nu ne vor la masa lor. Zicem un banc bun și mergem la culcare.

Adevăratele alegeri se cîștigă atunci cînd te gîndești, măcar o fracțiune de secundă, înainte de a-ți parca mașina ca un nesimțit abisal, încurcîndu-i crunt pe alții. Adevăratele alegeri se cîștigă atunci cînd ai măcar o ezitare înainte de a arunca mucul de țigară pe geamul mașinii. Adevăratele alegeri se cîștigă atunci cînd nu te mai tăvălești pe jos de bucurie că unul sau unii pe care nu-i suporți sînt bălăcăriți în toate felurile, în spațiile de informare „prietene“, singurele pe care le frecventezi. Adevăratele alegeri se cîștigă atunci cînd nu mai aștepți să ți se dea un drept, ci ți-l ceri, cu conștiința faptului că ai și îndatoriri, că faci parte dintr-un mecanism care funcționează și grație ție. Adevăratele alegeri se cîștigă atunci cînd renunțăm să ne maltratăm copiii, să ne umilim bătrînii și bolnavii de orice fel, cînd nu mai simțim nevoia de a-l juca în picioare pe cel care vede lumea altfel decît o vedem noi. Iar astea sînt doar o parte din artileria grea. Astea sînt lucrurile mari. Adevăratele alegeri se cîștigă și cu gesturi mici. Foarte mici. Cu lucruri pe care nici nu le băgăm în seamă la noi, dar le vedem la alții, atunci cînd mergem pe la ei și ne umplem de respect că acolo treburile merg.

Iar adevăratele alegeri se cîștigă atunci cînd mergi la vot, ori de cîte ori ai ocazia să o faci. Nu e un act de eroism, nu e o mare sărbătoare că te-ai hotărît să te urnești din loc și să bați drumul pînă la secția de votare, ca să-ți pui poza pe Facebook, să se vadă cît de modern și de european ești. Votul nu e o provocare, nu e un turnat în cap de apă cu cuburi de gheață. După cum nici calitatea de cetățean nu e suma gesturilor pe care le faci la nervi, că tu ești plătitor de taxe. Toate astea sînt exerciții zilnice. De care trebuie să ne pese. Pe care trebuie să le luăm cît se poate de în serios. Pentru că civilizația și demnitatea se învață. Exact așa cum învățăm la școală să facem liniuțe și bastonașe, pentru ca, mai tîrziu, să scriem, să citim, să calculăm. Și exact așa cum nu e rușine să mergi la școală, zilnic, să înveți să scrii și să citești, exact așa nu e rușine nici să înveți să fii un cetățean civilizat și demn, parte a comunității în care trăiești.