E ceva ce nu se leagă. Ceva care nu puşcă. Ceva care a scîrţîit o vreme, iar acum huruie de-a dreptul. Ca entuziast al proiectului european, îmi vine greu să recunosc lucrurile astea. Dar starea de fapt care bolboroseşte în momentul ăsta e atît de evidentă, încît nu-i poate lăsa indiferenţi nici măcar pe euroentuziaştii patologici, hotărîţi să nu vadă decît partea vizionară, plăcută, edenică, a problemei.

Ştiu că o să-i supăr foarte rău pe unii, spunînd aşa ceva. Dar, dintr-odată, extrem de repede, sîntem foarte mulţi în jurul meselor cu trufandale. Într-o perioadă scurtă, fără traversarea unor procese de reconstrucţie socială, de redescoperire a nevoilor profunde şi adevărate, de existenţă comunitară şi de respect pentru interesul şi valorile comune, ne-am trezit egali, din toate punctele de vedere, cu toţi semenii noştri din Europa. În teorie, lucrul e absolut corect. Avem, cu toţii, dreptul la o viaţă bună şi la şanse egale. Însă e foarte greu să înţelegi măsura, atunci cînd, zeci de ani, ai primit totul cu porţia.

E minunat să mergi în concediu în străinătate, să descoperi locuri noi, să cunoşti oameni. Ultimii ani au produs nişte modificări uluitoare în peisajul general al imaginii concediului european. Nu mai există locşor de pe acest continent, să nu fie supraaglomerat. Şi nu mă refer doar la legendarele pieţe ale Romei, la bulevardele pariziene, la Rambla barceloneză sau la terasele scăldate în clinchet de halbe – la Viena şi la München. E aglomerat, acum, şi în cele mai obscure cătune din Pirinei, în aşezări normande şi bretone în care fluiera vîntul, sau în micile sate de pescari din sudul Cretei. Năvala noastră, a celor puşi la popreală ani la rînd, e colosală. Pe lîngă noi, pe lîngă unguri, cehi, bulgari, polonezi, vin valurile de turişti ruşi care schimbă filozofia concediului, aşa cum o înţelegeau occidentalii, în urmă cu doar cîţiva ani. Şi schimbă, cu atît mai dramatic, perspectiva actuală, de recesiune, asupra vacanţei. Un cîrciumar din Creta îmi povestea cazul exemplar al crizei europene, din punctul lui de vedere: „Domnule, lumea s-a schimbat complet în doar cîţiva ani. Cu puţină vreme în urmă, veneau aici nemţii şi comandau cinci-şase feluri, pentru fiecare persoană, la o masă. Lăsau bacşiş pînă-n trei euro. Acum, vin ruşii care comandă cît comandau nemţii, lasă, lejer, bacşiş peste cinşpe euro, iar turistul german a ajuns să mă întrebe cam cîţi peşti ar intra în două sute de grame de peşte mic, prăjit.“ Toate astea petrecîndu-se într-o ţară superbă, un paradis al vacanţelor, unde în toate călătoriile din ultimii zece ani nu am primit, nici măcar o dată, un bon fiscal.

Pînă la urmă, se dovedeşte că înţelegerea măsurii e foarte grea pentru toată lumea. E dificil să accepţi că trecerea de la brînză cu roşii, direct la antricot de viţel cu sos gorgonzola, e un proces foarte complicat, care aduce cu sine o mulţime de alte nevoi şi, în cele din urmă, un alt fel de a înţelege realitatea. Dreptul la egalitate de şanse nu mai e suficient. Dedesubtul lui, palpită o uriaşă dorinţă de recuperare, o foame, mai mult sau mai puţin conştientă, de a gusta din opulenţa imaginii pe care ne-am făcut-o despre democraţie, atunci cînd o priveam de la distanţă, printre gratiile frustrării. Libertatea e stoarsă ca un fruct din care nu se mai extrag esenţe, ci cantităţi record de suc natural. Cînd producţia de fructe nu mai e suficientă sau devine alarmant de costisitoare, apar soluţiile chimice, soluţiile surogat, formulele care garantează satisfacţia prin „arome identic naturale“. În fond, e greu pentru toată lumea. Unii trebuie să se obişnuiască, într-un fel sau altul, cu treptele naturale ale descoperirii prosperităţii, iar alţii – cu ideea că bunăstarea de ieri ar cam trebui să se dilueze mîine, în cantităţi rezonabile, în aşa fel încît să nu apară riscul dispariţiei totale a oricărei forme de confort. Unii cred, pe bună dreptate, că au tot dreptul de a trăi din ce în ce mai bine, iar alţii cred, la fel de îndreptăţit, că au dreptul de a trăi cel puţin la fel de bine cum au făcut-o pînă acum.

Cu cîţiva ani în urmă, în Scoţia, am cunoscut un personaj excepţional. Un nigerian şcolit la instituţii de educaţie de mare soi din Anglia, excelent partener de dialog, la seminarul la care participam împreună, şi minunat tovarăş de explorat locuri cu beri cremoase, care întind noaptea pînă la ore mici. La un moment dat, în cel mai simplu mod cu putinţă, mi-a predat o lecţie despre postcolonialism, care poate înlocui, prin exemplaritatea ei, un lung şir de conferinţe, laolaltă cu un raft de cărţi aride. Îmi povestea despre neliniştile comunităţilor tradiţionale din cîteva importante oraşe britanice, unde numărul de locuitori de provenienţă africană începea să-l depăşească pe cel al populaţiei autohtone. Pe de o parte, împărtăşea din plin starea de spirit a locuitorilor tradiţionali ai unui spaţiu care se modifica galopant sub ochii lor. Le înţelegea îngrijorările şi circumspecţia cu care priveau spre viitor. Nu e foate uşor să accepţi o schimbare bruscă a regulilor jocului, într-un spaţiu în care predictibilitatea şi aşezarea în regulă fac parte din definiţia locului, de nişte sute bune de ani. Pe de altă parte, mi-a spus o poveste care, dincolo de hohotul de rîs pe care l-a produs, m-a cutremurat. Îmi spunea că, în fosta colonie britanică în care se născuse, atunci cînd erau la şcoala primară, şi mult după, tuturor copiilor li se spunea, zi de zi, că omul alb, englezul, e… Tata. Că de la omul alb, de la englez, vine educaţia. Tot de acolo vine prosperitatea. Şi tot de acolo vin credinţa în Dumnezeu şi încrederea în viitor. „Prin urmare…“ – mi-a zis – „…în momentul în care am ajuns la Londra, după ce am ieşit din aeroport, am deschis larg braţele şi am strigat, fericit: Tată! Am venit acasă!

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.