În psihologie, agresivitatea este interpretată ca fiind un ţipăt de durere. Oamenii detaşaţi şi siguri pe ei nu sînt agresivi - nu au de ce, le lipsesc mecanismele interioare ale agresivităţii. Motivul e simplu, agresivitatea în sine este energofagă, iar organismul uman este proiectat să funcţioneze pe principiul consumului minim de energie.Unul dintre oraşele în care m-am simţit cel mai bine a fost Hamburg, unde am petrecut odată cîteva zile, participînd la un simpozion ştiinţific. Conferinţa era găzduită undeva în centrul oraşului, într-o zonă preponderent pietonală, în care trecerea maşinilor se făcea prin cîteva puncte de acces, destul de puţine de altfel, drept care maşinile ce veneau din străzile laterale largi se aşezau în cozi, să traverseze centrul. Mergeam în fiecare dimineaţă şi seară prin acest centru, prin faţa unui lung şir de maşini care circulau cu 20 km la oră şi se opreau foarte des, la fiecare trecere de pietoni, deşi erau, în marea lor majoritate, BMW-uri, Mercedes-uri şi tot soiul de decapotabile la a căror marcă nu mă pricep; dar chiar şi aşa nepricepută, sînt ferm convinsă că viteza de deplasare era ultima problemă pentru proprietarii lor. Or, în aceste condiţii, nu am auzit tot timpul cît am stat acolo, o săptămînă în care scena s-a derulat identic, nici un claxon care m-ar fi atenţionat să mă grăbesc, nu am văzut nici o faţă ameninţătoare şi nu m-a înjurat nimeni în nici o limbă de circulaţie internaţională sau nu, ca să mă grăbesc. Atîta detaşare venea probabil dintr-o politeţe incumbată de cîteva secole de cultură şi alt tip de civilizaţie, din relaxarea omului stabil material care nu îşi vede în nici un fel ameninţată ziua de mîine, care are bani pentru şcolile copiilor şi ştie că facturile sale pot fi plătite direct de către bancă din salariul său, pentru că sistemul, în care trăieşte el, funcţionează.Iată de ce, de cîte ori sînt agresată la volan, uneori de mai multe ori pe zi, mă gîndesc cu milă la cel de la volanul maşinii celeilalte. Am învăţat deja să deosebesc agresivitatea şoferului de taxi - care se grăbeşte să mai prindă o cursă şi încă o cursă, ca să mai facă ceva bani, într-un Bucureşti în care e aproape imposibil să conduci, darămite să îţi mai faci şi o meserie din condus - de agresivitatea parveniţilor născuţi şi crescuţi în cartiere muncitoreşti mizere, din care au scăpat, şi acum îşi afişează cu mîndrie casa pe pămînt sau maşina 4 x 4. Acest fapt face şi mai ridicolă ostentaţia lor, pentru că ei afişează cu atîta mîndrie normalul şi firescul altor societăţi şi sînt conştientă, în primul rînd, de agresivitatea generalizată, a noastră, a tuturor. Dacă agresivitatea este un ţipăt de durere, este de ajuns să conduci în traficul din marile oraşe româneşti şi, în special, în cel bucureştean, ca să înţelegi ce cantitate de frustrare există în poporul român. Un popor care nu are în spate sute de secole de stabilitate materială şi securitate socială, un popor care s-a sculat zeci de ani să se aşeze la cozi la 4 dimineaţa pentru zahăr, pentru două sticle de lapte şi una de ulei şi care a înţeles stînd la acele cozi că, dacă vrei să supravieţuieşti, trebuie să loveşti cu coatele şi cu picioarele în cel din faţa ta, să fii agresiv înainte de orice. Mi-a plăcut foarte mult traficul din Hamburg, dar ceva mă face să cred că localnicii au început să-l construiască acum vreo 500 de ani, cu mult timp înainte ca pe străzile lor să circule prima maşină.