Cultura este treaba statului, a statului naţional, care trebuie să apere şi să promoveze cultura naţională. El trebuie să dea dacă vrem să avem cultură, căci aceasta nu este mercantilă, nu creează altceva decît tot cultură, spiritualitate, hrană pentru suflet, şi nu bunăstare pentru corp. Cultura nu produce, ci consumă, dar important este să existe. Desigur, frumos ar fi să dea ceva şi bogătaşii, care şi-ar adăuga astfel o reputaţie onorabilă de mecena, dar acesta este doar un deziderat secundar. De restul se ocupă oamenii de cultură... 

Această viziune despre cultură, în înţelesul său clasic de „cultură înaltă“, îmi evocă o imagine ireverenţioasă: un ţăran care, după ce a muls vaca sa cea grasă, ar „lua caimacul“ (ştiu, expresia vine de la cafea, dar se potriveşte şi aici!) şi ar arunca restul laptelui. Da, desigur, ar putea fi un rafinat, căci ce este mai gras, mai „esenţial“ decît caimacul? Şi totuşi, cîte alte lucruri se pot face din lapte! Şi cîţi oameni participă – şi pot astfel trăi – de pe urma prelucrării, transportării, comercializării, promovării etc. acestor produse, pe scurt, de pe urma industriei laptelui! De fapt, chiar aşa se şi întîmplă în realitate, doar că unii nu cunosc – sau nu reţin – altceva decît caimacul. Şi visează la rasa pură a vacii de caimac... 

Ajungem, astfel, la ceea ce se cheamă astăzi economie culturală. Termenii sînt uşor diferiţi de la ţară la ţară şi de la legislaţie la legislaţie. Astfel – după cum precizează un excelent studiu al Centrului de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii (CSCDC) – francezii preferă termenul de industrii culturale, cu o accepţiune mai restrînsă la activităţile care intră în mod obişnuit în sfera „culturii înalte“; în spaţiul anglofon, termenul preferat este mai degrabă cel de industrii creative, care lărgesc sfera de cuprindere spre publicitate, IT sau modă. În sfîrşit, termenul cel mai cuprinzător şi sistematic – deoarece trebuie să genereze legi – este cel de industrii bazate pe copyright. Acestea „includ acele ramuri industriale care depind de drepturile de autor şi legile proprietăţii intelectuale, în scopul menţinerii exclusivităţii pe piaţă“, activităţi care merg de la editarea cărţilor şi ziarelor la software şi baze de date şi de aici la bîlciuri şi parcuri de distracţie. Ei bine, în 2005 aceste industrii culturale au contribuit la PIB cu 5,5% şi cu 2,36% la ocuparea forţei de muncă (pentru mai multe detalii vezi studiul „Contribuţia economică a industriilor bazate pe copyright în România“, publicat în 2008 de un grup de cercetători – de-ai noştri, nu de-ai lor).

Există, deci, o economie culturală în care „cultura“ nu se rezumă la a cere bani, ci produce (şi) bani. Mai corect spus, această „economie culturală“ se referă la „dimensiunea economică a culturii, înţeleasă ca generatoare de bunăstare şi profit, nu doar ca sumă a valorilor estetice şi artistice“ (CSCDC). Ea nu este un alt gen de activitate (mai mult sau mai puţin) culturală, ci alt mod de a privi activităţile culturale existente – ceea ce permite, în principiu, şi o mai bună gestiune a lor. Dacă privim din această perspectivă situaţia culturii în Bucureşti, de pildă, vom constata că statul este practic un Deus otiosus. Acesta deţine doar 1,5% din instituţiile culturale din Capitală (sub 70 de unităţi, subordonate fie Ministerului Culturii, fie Municipalităţii), în timp ce societatea civilă are peste 400 de ONG-uri cu domeniu de activitate cultural, reprezentînd 9% din totalul unităţilor culturale, iar sectorul privat deţine aproape 90% din ansamblul instituţiilor de cultură. Cultura pare să fie deci şi rentabilă, nu doar frumoasă... 

Pentru aceasta însă, reprezentarea noastră despre cultură trebuie să se schimbe şi ea şi, corespunzător, politicile şi strategiile culturale. Altfel spus, cultura trebuie făcută (şi) altfel. Să dau un exemplu: rugaţi să indice trei dintre cele mai importante teatre/cinematografe/muzee/librării/etc. din Capitală, bucureştenii au dat dovadă de un conservatorism simptomatic, numind pe primele locuri aproape exclusiv instituţii dinainte de 1990, cu o reputaţie veche şi stabilă: Teatrul Naţional, „Bulandra“ şi „Nottara“, cinematografele Patria şi Scala, muzeul „Antipa“ şi Muzeul Satului, librăriile Eminescu şi Sadoveanu etc. Singurele instituţii care au reuşit să spargă acest conservatorism şi să intre în top ten au fost cele care au ştiut să facă nu neapărat altceva, ci puţin altfel: Teatrul Masca, librăria Cărtureşti, Muzeul Ţăranului Român... Aceleaşi piese de teatru, aceleaşi cărţi, acelaşi patrimoniu, dar în jurul lor existau şi o serie de alte activităţi user friendly, de spaţii şi manifestări alternative care deschideau cultura la public fără a face concesii oportuniste publicului. Sau alt exemplu: de la Lăptăria lui Enache sau La Scena la Green Hours sau Clubul Ţăranului, tot mai multe cluburi şi baruri (încă foarte puţine...) pun în scenă cultură. Cultură de bună calitate. Şi cîştigă din ea, cultura fiind în toate aceste cazuri o reţetă de marketing. Este, adică, o formă de economie culturală. 

Scandalul, apoi indiferenţa care au însoţit cercetările CSCDC cînd au început să vorbească pentru prima dată în spaţiul public românesc despre acest gen de probleme, sugerează că deocamdată nu prea ştim cum să facem cultură în secolul XXI. Mi-e teamă însă că mai indică şi altceva: ne interesează mai mult prestigiul şi posedarea culturii, decît bucuria şi împărtăşirea ei...