Întotdeauna eroii È™i-au avut locul lor exemplar, mobilizator, simbolic, legendar în societatea omenească. Mereu a fost nevoie de eroi È™i de poveÈ™ti cu eroi. Astăzi cînd, slavă Domnului, trăim vremuri de pace în cea mai mare parte a globului, locul eroilor pare a fi preluat de marii sportivi. Chiar dacă imaginile nu se suprapun întotdeauna cu ale eroilor din antichitate, putem găsi È™i adapta chiar porecle similare, cum ar fi Messi „cel iute de picior“, Federer „cel priceput“, Lomu „cel puternic“ ori Tyson „cel crunt“. Tot aÈ™a cum altădată erau pomeniÈ›i de-alde Ahile, Ulise, Hercule ori Hector. Printre „eroii“ emblematici ai acestor vremuri, la nivel mondial, se numără È™i cîÈ›iva care nu au neapărat performanÈ›ele celor amintiÈ›i mai sus, dar care au intrat în atenÈ›ia publică mondială printr-o personalitate sau prin niÈ™te fapte cu totul speciale. Printre ei, o mare figură – Juan Martin Del Potro, tenismanul argentinian. Èšin minte impresia cu totul aparte pe care mi-a produs-o cînd l-am văzut prima oară într un turneu, la televizor, pe la sfîrÈ™itul deceniului trecut. Un băiat cu o figură blîndă, charismatică, È™i cu niÈ™te lovituri de neuitat care te duceau cu gîndul la tunurile din Navarone. Am È™tiut atunci că vom mai vorbi mult timp despre el.
Ce nu puteam È™ti era că soarta lui sportivă urma să fie marcată de obstacole majore. A fost operat de mai multe ori la încheieturile ambelor mîini (ce poate fi mai rău pentru un tenisman care-È™i bazează jocul pe forÈ›a loviturilor?). De fiecare dată a revenit ca de pe fundul unui abis, la un nivel extraordinar, reuÈ™ind apoi din nou să se lupte de la egal la egal cu toÈ›i cei patru mari dominatori ai tenisului masculin din ultimii ani: Federer, Nadal, Djokovici È™i Murray. E tipul de jucător care poate cîÈ™tiga oricînd împotriva oricui È™i pentru care poziÈ›ia în clasamentul mondial, aÈ™a cum observa Federer, nu are nici o relevanță. Cea mai înaltă poziÈ›ie ocupată în circuitul ATP a fost locul 4, la scurt timp după ce a cîÈ™tigat US Open, în 2009. Nu a reuÈ™it s-o depășească È™i nici s-o menÈ›ină, din cauza lungilor retrageri din circuitul competiÈ›ional la care a fost obligat de amintitele probleme medicale.
Anul acesta, la Editura Publica s-a tradus biografia lui Del Potro, recent scrisă de jurnalistul sportiv Sebastian Torok, în traducerea LuminiÈ›ei Paul. Cartea se intitulează Miracolul Del Potro, cu referire evidentă la miraculoasa putere de luptă È™i la revenirile incredibile ale jucătorului. Unde ar fi ajuns Delpo (numele cu care îl alintă suporterii) dacă n-ar fi suferit acele accidentări, e greu de spus. Cert e că destinul lui, aÈ™a cum s a scris el pînă acum, e cumva integrat în imaginea sa publică. E încă un tenisman capabil de mari surprize È™i care nu È™i-a spus nici pe departe ultimul cuvînt, dar a cărui legendă nu poate fi disociată de ceea ce a pătimit.
Raportîndu-ne strict la tenisul pe care-l joacă, ceea ce-l face pe Del Potro acum să fie aparte e lovitura năpraznică de dreapta. Se spune că oricine a văzut-o în direct sau, mai mult, cine a simÈ›it-o pe pielea sa din terenul advers n-o mai uită vreodată. E o izbitură plată, cinstită, am putea spune, nu învîrtită, aÈ™a cum e a lui Nadal, de exemplu. O lovitură care pare să exprime caracterul direct È™i deschis al jucătorului. Și lovitura de rever era similară, poate chiar È™i mai puternică, pînă cînd accidentările suferite l-au obligat s-o schimbe, s-o facă mai domoală, dar mai eficientă în condiÈ›iile date.
Ce am putut observa noi în meciurile transmise la televizor sînt È™i desele dispute pe care le are cu arbitrii. Uneori îi e greu să accepte deciziile lor È™i meciul îÈ™i pierde cursivitatea pînă cînd „uriaÈ™ul“ se hotărăște să reia jocul. În mod curios, Sebastian Torok nu pomeneÈ™te nimic despre asta în cartea sa. În fine, ăsta să fie singurul defect.
Biograful spune că multă lume se raportează la Del Potro ca la „uriaÈ™ul blînd“ (are 2,02 metri înălÈ›ime). Poate că blîndeÈ›ea È™i candoarea sa, în contrast cu puterea È™i perseverenÈ›a în luptă, sînt combinaÈ›ia care îl face să fie atît de iubit de public. Un tip puternic È™i cald în acelaÈ™i timp, dă senzaÈ›ia unei forÈ›e protectoare, puse întotdeauna în slujba binelui. Asta e o caracteristică esenÈ›ială a unui erou, că tot vorbeam de eroi. Și dincolo de forÈ›a sa bună, necazurile prin care a trecut provoacă în rîndul publicului multă compasiune. Uneori în tenis însă, la acest nivel de expunere publică, lucrurile sînt foarte complicate. Vreme de mulÈ›i ani antrenor al lui Del Potro, Franco Davin i-a mărturisit lui Sebastian Torok că la Roland Garros, în 2009, i s-a părut că elevul său a avut un motiv special pentru care a pierdut semifinala cu Federer. „Nu am vorbit niciodată cu nimeni despre asta, nici cu Juan – a spus Davin. Sînt partide în care zici E bine, e de ajuns. Acel meci cu Federer putea să-l fi cîÈ™tigat liniÈ™tit (…) A simÈ›it presiunea că toată lumea voia ca Federer să cîÈ™tige, pentru a avea, în fine, un titlu la Roland Garros. El ar fi picat ca personajul negativ din film. În plus, ar fi avut apoi toată responsabilitatea de a învinge într-o finală foarte complicată, fiindcă Robert Söderling era un adversar dificil (suedezul îl eliminase pe Rafael Nadal în optimi de finală). Sînt sigur că asta a simÈ›it; sigur.“ AÈ™adar, imaginea eroilor poate fi uneori mai importantă decît victoria?