Primul. De cîte ori vin cu mașina spre București (da, scriu textul ăsta fix într-o cafenea bucureșteană), mă opresc la Dedulești. Nu pentru celebrii mititei uriași, de la care odată am făcut o ușoară indigestie, ci pentru covrigeii ăia uscați întinși pe o liță, ce-i cumperi la rotocol. Locul era extrem de popular odinioară, sfîrîiala se simțea de la kilometri, probabil, practic era un noroc să găsești loc de parcare, iar astăzi, cînd am oprit, m-a mirat faptul că, prin comparație, acum locul pare pustiu. În plus, cînd am luat roata de covrigi, a trebuit să intru într-un magazin și să plătesc la casă. Pentru cine nu știe, pînă acum plăteai pur și simplu în stradă, la vînzător. Iată, acum acești covrigi s-au fiscalizat. Îmi plac la nebunie și, de obicei, pînă la București termin rotocolul. Cred că are cam 300 de grame, ceea ce implicit înseamnă în jur de 1300 de calorii, cam aproape toată nevoia corpului meu pentru o zi dacă sînt pe modul de slăbire sau cam 75% dacă sînt pe modul de menținere. Așadar, mănînc niște covrigei și… pac, s-a terminat cu mîncarea în ziua aia. Cam frustrant, ca să fiu sincer. Chit că îmi plac de mor și mi-e poftă să-i mănînc, aș mai vrea totuși și alte gusturi pentru ziua aia. Plus că parcă și corpul meu nu e chiar satisfăcut numai cu uscătura respectivă. Acum vreo șase ani, îmi spune un prieten care e medic, erai mai fericit: cam o dată la o decadă, corpului nostru îi scade nevoia de alimentare cu aproximativ 250 de calorii. Se împuținează el, se împuținează și nevoile lui. Mă rog, adaugă același amic, poți să îl menții într-o zonă a unor nevoi mai ridicate prin sport, prin mișcare. Așadar, ca să mai pot mînca pe lîngă covrigei ceva, ca să mențin plăcerea diversității, tre’ să merg să ard niște calorii la sală, chiar aici, în București. Pe de altă parte, revenind la covrigei, concluzia e că sînt uscați, iar cîteva sute de grame, oricît de atrăgători ar fi așa crocanți, îți consumă potențialitățile zilei. În loc de zece gusturi, să zicem, dacă mănînci tot rotocolul, te alegi cu unul singur. Desigur, presupunînd că nu vrei să îți pierzi cu totul dimensiunile estetice. Înspre ce bat? Cu vîrsta, pierzi ceva din șansele de a gusta diversitatea. Ai mai vrea, dar… Fie mănînci doar un covrig și mai ai loc de o salată, fie mănînci toată roata și nici măcar de-o foaie de varză nu-ți mai rămîne. Dar mai nasol e altceva: în fapt, covrigeii ăia nici nu se prea recomandă. Se recomandă, mai degrabă, salata. Deci tu faci două tîmpenii: îți consumi toată potențialitatea cu un singur aliment, care e oricum nerecomandat, pentru că în afară de calorii nu prea conține nutrienți. Bun. Cam asta fiind situația, ce legătură vedem cu educația și cu învățămîntul? Mi-a venit în minte pe măsură ce rodeam la covrigi. Legătură subtilă, ce-i drept… Sau mai puțin subtilă. Educația – un covrig apetisant. Te atrag aroma, textura, gaura din mijloc… un vid al potențialităților, în jurul căruia sarea grunjoasă e atașată hard de aluat, precum legile educației date, ad-hoc de… nu, nu, nu asta e legătura, deși poate așa ar crede Mircea Anghelescu, Silvana Georgescu sau Dana So­vignescu, profesorii aflați pe-aici, prin dreapta și stînga mea. De fapt, mă gîndeam la învățămîntul nostru puțin cam îmbătrânit, aflat în etapa în care nu-și mai permite atît de multe calorii. Dar cică nu există bătrînețe… E despre cum te simți și cît o poți duce în învățămîntul românesc – 65, 68. Recent, s-a stabilit că poți fi prof pînă la 68 de ani. Zic prof(esoară) în preuniversitar. Și ideea e că în cazul ăsta mai blochezi diversitatea. Adică se consumă toate caloriile cu oamenii ăștia care pot rămîne după plac pe post pînă cînd sînt foarte crocanți. Nu zic, unii pot și merită. Dar ar trebui să fie cazuri excepționale, cu acord special. Situația actuală pare reparatorie: vechea prevedere limita acest drept la bărbați. Poate că ar trebui, de fapt, ca nici bărbații, nici femeile, să nu mai fie, peste 65 de ani, caloriile sistemului.

Al doilea. Cazul Brașov. Regulamentele școlilor care elimină elevii cu medii sub 7. S-au zis multe deja, pe rețelele sociale. Un elitism cam grețos. Reiau cu cuvintele mele. E chestia aia, de fapt, care ține organismul în formă. În formă vie, vreau să spun, nu în formă aseptic-perfectă. Și revin la amicul meu, medic. Povesteam deunăzi cu el despre ăștia care au abdomenul perfect, cu pătrățele. Caloriile drămuite la milimetru, cu cîntarul, mîncat doar salate și firișoare de carne slabă, fiartă, băgatul la culcare exact la ora 21. Știți ce zic, adică disciplina aia care ține de forma sportivă a performanței. Bun, dar noi (eu și amicul medic) am decis că vrem totuși să ne și bucurăm de viață. Adică, sigur, să te ții în formă, dar să nu te scapi la un pahar cu vin, la un covrig uscat sau la o prăjitură? Deloc? Niciodată? Elevii ăștia cu medii sub 8 sînt adesea, aș zice în 99% din cazuri, fermentul vieții, al organismului. Dincolo de capitolul discriminare, e aici capitolul supraviețuire. Pur și simplu, organismul nu se poate dezvolta fără ei. Sau se dezvoltă, dar greșit, rupt de realitate. Fals. Ca și cum ar crește hrănit doar cu fructe de mare. Dar el are nevoie și de huliții, în prima parte, covrigei, de cîte un pahar cu vin sau de cîte o bere. Și de restul. Vreau să văd o lume în care, prin regulament intern, sînt eliminați din școli toți elevii cu medii peste 7. Pentru că sînt mai puțini și prea plicticoși sau pentru că pur și simplu îi complexează pe ceilalți. Personal, m-am săturat pînă peste cap de excelențe. Știu destule clase de excelență prin țara asta, cu ore și norme plătite, dar n-am auzit de niște clase de recuperare a elevilor cu întîrzieri în asimilarea cunoștințelor și în formarea competențelor. Cu selectarea lor, așa cum se întîmplă pentru clasele de excelență, din diverse școli, cu susținerea lor după-amiaza sau sîmbăta, prin plata unor profesori care vor să facă asta, la programe recuperatorii. Or fi fiind? 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Foto: Stanley Kubrick