De cînd, pe lîngă profesiunea didactică, mi-am asumat şi anumite responsabilităţi de administraţie academică, mă confrunt, în mod constant, cu un tip de solicitare foarte curioasă. Prin intermediari binevoitori, prin viu grai sau chiar prin petiţii foarte oficiale – cu numere de înregistrare şi semnături pline de simţ de răspundere –, diverşi studenţi, masteranzi ori doctoranzi îmi cer să închid ochii la unele rigori ale legilor noastre universitare, datorită condiţiilor speciale în care respectivii se află la un moment dat. „Condiţiile“ în cauză se leagă de presiunea altor legi – de regulă europene –, care vin în contradicţie cu regulamentele autohtone sau, pur şi simplu, de incongruenţa dintre programele educaţionale de aici şi cele din afară. Mai precis, tinerii studioşi din România merg cu burse la Universităţi din UE şi, în ciuda faptului că procesul Bologna a reuşit să uniformizeze, pe scară largă, formulele de studiu de pe continent, se lovesc uneori de incompatibilităţi juridice şi infrastructurale între instituţia de provenienţă şi instituţia gazdă. Cîteva cazuri concrete. Pentru a permite studenţilor români plecaţi în programe Erasmus ori CEPUS să-şi susţină în timp util licenţele/disertaţiile, noi organizăm o sesiune extraordinară, de absolvire a studiilor, în luna septembrie (pe lîngă cea normală, din iunie). Din păcate, cîţiva dintre menţionaţii bursieri întîmpină dificultăţi la înscrierea chiar şi la acest examen tardiv, de toamnă. Universităţile europene de unde se întorc au o structură a anului şcolar diferită de a noastră şi nu reuşesc să elibereze situaţia şcolară a studenţilor pînă la debutul lui septembrie. Fatal, conform legii româneşti, nu ai cum să te înscrii la examenul de licenţă/disertaţie fără situaţia şcolară încheiată pe toţi anii. Urmarea se subînţelege. O cerere frumos caligrafiată, cu următorul conţinut: „Stimate domnule decan, vă rog să-mi aprobaţi prezentarea la examenul de licenţă din septembrie, în absenţa situaţiei şcolare din ultimul semestru. Precizez că, prin prevederile legii germane (franceze, italiene, portugheze, engleze, spaniole etc.), ea îmi va fi trimisă abia în octombrie“.
Alţi tineri de-ai noştri, pe lîngă bursă, îşi găsesc, frecvent, de lucru în ţările unde studiază temporar. O adeverinţă de student – de la Universitatea de origine, adică de la noi – le oferă facilităţi la angajare (în oficiile forţelor de muncă de prin Europa). Toate bune şi frumoase, numai că protagoniştii au nevoie de astfel de adeverinţe şi atunci cînd se află între două programe de studiu (licenţă şi masterat, de exemplu), aşadar, cînd, de facto, ei nu sînt studenţi ai Universităţii româneşti. Solicitarea: „Stimate domnule decan, vă rog să-mi aprobaţi eliberarea unei adeverinţe de student al Facultăţii de Litere. Precizez că, în această vară, am absolvit secţia de Engleză-Franceză, iar, la admiterea din toamnă, intenţionez să mă înscriu la masteratul de Studii Americane. Adeverinţa îmi este extrem de necesară pentru scutirea de taxe a slujbei pe care o deţin în Anglia (Germania, Franţa, Italia, Spania, Portugalia etc.), în conformitate cu legile locale. Vă mulţumesc anticipat!“ În sfîrşit, cîte un june bursier se arată impacientat în clipa echivalării notelor obţinute în străinătate în acord cu disciplinele din programa românească, întrucît diverse subiecte nu coincid. Rugămintea: „Stimate domnule decan, vă rog să-mi aprobaţi echivalarea notei pe care am obţinut-o în Franţa (Anglia, Germania, Spania, Portugalia, Italia etc.) la Literatura minorităţilor sexuale cu nota pe care ar fi trebuit să o primesc, în România, la Literatură victoriană. Precizez că, la Universitatea unde am studiat pentru un semestru, nu există un curs de Literatură victoriană, iar legile franceze (engleze, germane, spaniole, italiene, portugheze etc.) nu permit schimbarea titulaturii unei discipline din planul de învăţămînt.“
Sînt o persoană amabilă, vreau să fim bine înţeleşi. Cred că legile sînt făcute pentru oameni, şi nu invers. De cîte ori simt că litera unui regulament nedreptăţeşte individul, mă arăt dispus să supralicitez spiritul acelei pravile, pentru a o umaniza şi a o face utilă comunităţii. Nu m-am transformat – deocamdată cel puţin – într-un law freak, cum ar zice americanii. Încerc, pe cît posibil, să detensionez relaţia dintre om şi hîrtie, fără a cădea în excesivă solidaritate cu vreuna dintre părţi. Cu toate acestea, nu-mi pot reprima surprinderea în faţa „mentalitarului“ din spatele solicitărilor descrise mai sus. Se pare că noi, românii, am dezvoltat, măcar de cînd ne plimbăm nestingheriţi prin Europa, un dublu standard în raport cu legea. Dacă, treptat, ne-am convins că regulile apusene nu lasă loc concesiilor sordide, fiind, fără excepţie, obligatorii, în egală măsură (probabil şi după principiul vaselor comunicante), bănuim că prevederile codurilor noastre juridice pot deveni, invariabil, facultative. Mai mult, considerăm neclintirea de oţel a legii europene drept un argument de eludare sau flexibilizare a regulii româneşti! Pe plai mioritic, avem, aparent, impulsul de a provoca „fluidizarea“ regulamentelor, deoarece, ieşiţi cîndva în lume, ne-am consumat complet doza de „obedienţă“ dinaintea autorităţii. După un post auster, ospăţul pantagruelic, cu uitare de sine, ni se revelă în postura unei veritabile sarcini ontologice. Ca atare, mărturisesc aici deschis că nu e exclus să ajung, în viitorul apropiat, un decan rău. Am compulsia de a respecta şi legea românească.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
Foto: L. Muntean
