August Horch, unul dintre întemeietorii industriei germane de automobile, a reușit, în anul 1909, să transforme severitatea unei sancțiuni judiciare într-un beneficiu, plecînd de la un adagiu de drept. În acel an s-a retras din societatea August Horch & Cie MotorWagenWerke GmbH, din cauza unor neînțelegeri cu administratorii firmei, și a întemeiat, în orașul Zwickau, o altă companie, cu denumirea August Horch AutomobileWerke GmbH. Foștii parteneri s-au plîns în Justiție pentru încălcarea mărcii deținute de prima societate, iar Curtea Supremă din Leipzig i-a interzis constructorului de automobile să-și folosească numele în a doua companie. Într-o discuție cu doi prieteni de afaceri, acasă la unul dintre ei, în Zwickau, a fost găsită soluția salvatoare. Fiul gazdei, care studia limba latină, tocmai descoperise adagiul Audiatur et altera pars, exprimat uneori și în formula Audi alteram partem. El a făcut legătura dintre numele Horch, verbul horchen, care în limba germană înseamnă a asculta, verbul audio, care în limba latină are același înțeles, și imperativul acestui ultim verb, audi. Entuziasmat de această asociere lingvistică, August Horch și-a redenumit compania, utilizînd termenul Audi, ca echivalent al lui Horch. Istoria seculară a unei renumite mărci de automobile tocmai începuse.

Adagiul din care s-a inspirat creatorul acestei mărci are însă o istorie mult mai îndelungată, mai captivantă și mai cuprinzătoare. În Medeea, piesa de teatru scrisă de Seneca, se afirmă că acela care judecă în echitate, ascultînd o singură parte și ignorînd astfel apărările celeilalte părți, încalcă de fapt principiul echității. Ideea fusese formulată anterior de Eschil, într-o altă piesă de teatru, Eumenidele. Preluată din literatură în dreptul roman, apoi considerată de Sfîntul Augustin ca un precept de drept natural, această idee a fost exprimată lapidar în  adagiul latin Audi alteram partem mult mai tîrziu, în zorii epocii moderne, cînd principiul contradictorialității și principiul imparțialității au fost afirmate în termeni imperativi, ca garanții ale dreptului la apărare, atît în procesul civil, cît și, mai ales, în procesul penal. Mai mulți pictori au redat alegoric acest adagiu. Unul dintre ei, Jacob de Witt, a pictat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea un tablou chiar cu această denumire. Un secol mai tîrziu, pictura era expusă în Tribunalul din Haga, iar în prezent se află la primăria orașului.

Metodologia de aflare a adevărului și de înfăptuire a dreptății în orice proces judiciar, atît în sistemul de drept continental, cît și în sistemul de drept anglo-saxon, se fundamentează pe ideea conținută în acest adagiu. Deoarece nici o parte nu poate deține monopolul adevărului și al dreptății, judecătorul are datoria să verifice versiunile prezentate de toate părțile cu privire la faptele deduse judecății și la problemele de drept ridicate de acestea. Respectarea principiului imparțialității nu este posibilă decît prin aplicarea consecventă a principiului contradictorialității. Valoarea epistemologică a acestui adagiu fusese deja testată în științele pozitive, în perioada modernă, odată cu abandonarea argumentului de autoritate în favoarea scepticismului cartezian. Cam în același timp, pluralismul și multipartitismul erau descoperite în filosofia politică, drept temeiuri ale democrației constituționale. Testul dublei alternanțe la putere este necesar, cum observa în mod judicios Ralph Dahrendorf, pentru a verifica dacă un anumit sistem politic aparține sau nu democrației constituționale. Într-adevăr, singura șansă pentru a împiedica perpetuarea sine die a erorii cognitive, căreia îi cad victimă toți guvernanții, este schimbarea periodică a acestora prin alegeri de către cetățeni. Iar alegerile bune presupun ascultarea, adică înțelegerea și evaluarea tuturor ofertelor politice. Numai dacă sînt atenți la duelul politic, cetățenii se situează în poziția bunilor judecători.

Mult mai cunoscută este sintagma duel judiciar, care inițial desemna o modalitate de tranșare a unui proces civil sau penal printr-o confruntare, în fața regelui sau a reginei, între doi luptători, de regulă plătiți. Astăzi, duelul judiciar exprimă metaforic adagiul Audi alteram partem, avînd însă și un sens suplimentar, nu mai puțin important. Părțile nu doar vorbesc în fața judecătorului, ele se luptă. Așa cum se întîmpla în duelul de onoare, confruntarea dintre părți presupune egalitatea armelor și respectarea regulilor de luptă. Pînă la urmă, orice proces judiciar este o bătălie, în care părțile nu se mai luptă însă cu arme mortale, ci cu vorbe, dovezi și argumente. Retorica și logica se susțin reciproc. Adevărul nu este accesibil judecătorului decît prin versiunile faptice și prin probele prezentate de părți. Acestea își schimbă succesiv pozițiile de atac și de apărare. Cel care începe procesul judiciar nu este întotdeauna în poziție de atac, iar cel împotriva căruia începe procesul nu rămîne mereu în poziție de apărare. Cu cît sînt mai mari mizele unui proces, cu atît sînt mai ample desfășurările de forțe: probele sînt mai numeroase și mai complexe, problemele de drept sînt mai complicate, normele juridice aplicabile pot fi identificate cu greu în hățișul legislativ existent. În această luptă continuă, judecătorul veghează la respectarea regulilor procedurale și intervine ori de cîte ori acestea sînt încălcate. Dreptatea nu este doar opera judecătorului, ci și opera părților. Rolurile participanților la proces sînt diferite, dar complementare. Imparțialitatea judecătorului nu înseamnă o pură  pasivitate. El nu doar arbitrează luptătorii, ci îi călăuzește, în egală măsură, pe drumul către adevăr și dreptate. Pînă la urmă, nu victoria unei părți este scopul principal. De cele mai multe ori, cîștigurile și pierderile se distribuie între părțile procesului. Important este drumul către adevăr și dreptate, adică duelul judiciar.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.