…pentru că Aristotel își începe Etica Nicomahică discutînd ceea ce pare a fi singurul punct asupra căruia toți oamenii, oriunde și oricînd, pot cădea de acord – fericirea e binele suprem după care alergăm cu toții, pe felurite căi: mănăstire sau bordel, droguri sau abstinență, biblioteci sau vile de lux, mîntuire sau sinucidere. N-om fi noi de acord (nici măcar cu noi înșine) ce anume ne face fericiți, dar credem cu neclintire că fericirea e singurul bine „în sine“, nu pentru altceva. Banii, o declarație de iubire, un pahar cu apă în deșert sau un medicament pentru durerea de măsele sînt toate „pentru fericire“, dar fericirea nu e „pentru“ altceva. Fericirea își e sieși satisfăcătoare. Americanii au trecut dreptul la căutarea fericirii printre drepturile fundamentale ale omului, imediat după dreptul la viață și dreptul la libertate. Dreptul la căutarea fericirii, nu și la aflarea ei!

Ce s-o mai lungim? Sîntem cu toții obsedați de fericire. Cum în ziua de astăzi există doar ceea ce se poate măsura, nu-i de mirare că, de cîțiva ani buni, fericirea se măsoară anual, de obicei cu un amestec de criterii obiective (PNB, speranța de viață) și subiective (generozitatea percepută, corupția percepută, ba chiar de-a dreptul fericirea percepută). Or tocmai aici, în hăul căscat între obiectivitate și subiectivitate, se poate aluneca din statistică direct în filozofie. Și invers. Al patrulea rege al Bhutanului, Bodhisattva Druk Gyelpo, a devenit faimos pentru introducerea Produsului Național de Fericire (Gross National Happiness), ca fiind un un index mai important decît orice Produs Național Brut. Lumea a fost entuziasmată, budismul a fost proslăvit, capitalismul alienant a fost condamnat, s-a cîntat Kumbaya, în 2011 Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluția „Fericirea: O abordare holistică a dezvoltării“ și a recomandat tuturor statelor membre să urmeze exemplul Bhutanului și să înceapă să-și măsoare fericirea națională. Pe urmă, a venit trezirea la pîrdalnica de realitate. Conform Raportului Fericirii Mondiale (World Happiness Report), în 2019, Bhutanul se situa pe un stînjenitor loc 95 din cele 165 de țări „măsurate“. Pare-se că fericirea, ca și iubirea, mai trece și prin stomac, chiar și în Asia, nu doar în Europa.

Conform ultimului sondaj Eurostat, dat publicității zilele trecute, olandezii sînt cei mai fericiți europeni, 82,2% din locuitorii Țărilor de Jos declarînd că sînt fericiți mereu sau mai tot timpul. În topul fericirii urmează Finlanda (77,3%), Danemarca (75,7%), Irlanda și Luxemburg (75,2%). România se află pe locul 23 din cele 27 de state membre ale UE, doar 39,1% din români declarînd că sînt fericiți mereu sau în marea majoritate a timpului. Mărturisesc sincer că aceste cifre m-au descumpănit. Înțeleg că fericirea trece și prin stomac, dar numai pe acolo? Sau, dacă nu e vorba despre stomac, despre ce poate fi vorba? Cum pot peste 80% din oameni să se declare fericiți mereu sau mai tot timpul? Cum pot aproape 40% din românii, altminteri veșnic nemulțumiți, să declare același lucru? Mai simplu: ce fel de om e acela care se declară fericit mereu sau aproape tot timpul? Nu mulțumit, ci fericit de-a dreptul? Poți fi fericit și nemulțumit în același timp? Ca român, pare-se că da.

Nedumerirea e una cu o miză uriașă: cum definești, cum înțelegi fericirea? Sînt porcii fericiți? Dacă e să ne luăm după vechii greci, dar și după țăranii de odinioară, da, porcii sînt fericiți mereu sau aproape tot timpul. În Cartea a doua a Republicii lui Platon, Orașul Sănătos mai este numit de către Glaucon și „Orașul Porcilor“ ­(iar Socrate nu protestează), tocmai pentru că trăiesc o viață fără griji, doar mănîncă și beau. Ulise (Oedip) are și el probleme cu mîncătorii de lotuși – alt exemplu de fericire, pardon, ușurel tîmpă, fericirea drogatului. Asta e fericirea care merită căutată cu lumînarea? Dacă da, nu pot decît să mă bucur că românii sînt mai puțin fericiți decît olandezii sau norvegienii.

Nu știu alții cum sînt, dar eu nu-mi amintesc vreo perioadă din viață în care să pot declara cu mîna pe inimă că am fost/sînt fericit mereu sau aproape tot timpul. Am avut momente de fericire – slavă Domnului, destul de multe! –, dar nu perioade. Mulțumirea se poate măsura în perioade, nu fericirea. În cazul meu, fericirea tinde să fie mai degrabă fulgurantă, pentru că de la fericire, spre deosebire de mulțumire, am pretenții foarte mari, imposibil de realizat în această viață. Fericitul Augustin vorbește despre asta pe larg în Cetatea lui Dumnezeu, Cartea a XIX-a, demontînd rațional, punct cu punct, și fără nici o referință la Scripturi („de dragul necredincioșilor“) imposibilitatea perfectei fericiri „lumești“. Însă, sincer să fiu, mai simplu și mai convingător mi s-a părut, din acest punct de vedere, un proverb turcesc: „Cine se culcă pe podea nu are cum să cadă din pat“. O fi mai egoist, dar funcționează.

Cine, însă, să mai aibă timp pentru proverbe turcești cînd lumea „civilizată“ stă pe un butoi de pulbere și e cu nervii la pămînt? Un studiu de anul trecut, Pew American Trends Panel: Wave 64, arată că 56,3% din femeile albe între 18 și 29 de ani, autoidentificate drept „liberale“ în Statele Unite, au fost diagnosticate cu o suferință mentală, prin comparație cu 28,4% din moderate și 27,3% din femeile americane declarate conservatoare. Cifrele mi se par mai mult decît îngrijorătoare și par să sugereze că da, bunica avea dreptate: „Cu cît așteptările sînt mai mari și mai nerealiste, cu atît dezamăgirile vor fi mai mari, cu toate nefericirile aferente“.

Odinioară, era doar un paradox de bun-simț, printre atîtea altele: căutarea cu anasîna a fericirii e rețeta cea mai sigură a nefericirii. Dacă Pascal spunea, despre Dumnezeu, „Nu Te-aș căuta dacă nu Te-aș fi găsit“, cu fericirea e taman pe dos: „Nu te pot găsi dacă mă încăpățînez să te caut“. Toate fericirile despre care Iisus învață popoarele „pe munte“, în Matei 5, ar fi, după standardele de astăzi, ne-fericiri: fericiți cei săraci cu duhul, cei ce plîng, cei prigoniți, ocărîți etc. Evanghelia nu ne zice că Iisus „propovăduiește“, ci că „învață“. Și nu învață cîțiva oameni, învață „noroadele“, toate popoarele. Și le învață după ispitirea din pustie (Matei 4).

Miza va fi fiind mare, dar alegerea mi se pare cît se poate de simplă. Ce preferi? Bolnav și sărac sau sănătos și bogat? Paradoxal, din nou, dar dacă preferi varianta a doua nu te mai screme. „Eu mă screm și lui îi vine.“

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).