Încep acest articol, azi, 4 iunie, cînd la Roland Garros se trece abia la meciurile pentru optimi, fără să ştiu deci care vor fi semifinalele şi finala; finala – îndrăznesc să zic – nu mă interesează, ea nu va putea umbri strălucirea acestui eseu al romancierului englez Geoff Dyer, citit în Courrier International, tradus pe două pagini din revista Prospect de la Londra; nu-i voi dezvălui titlul decît la urmă; pînă acolo, mă grăbesc să precizez că nu trebuie să fiţi de acord cu toate originalităţile acestui text.

Dyer porneşte de la o foarte personală – autoironică nu o dată – descriere a tenisului ca un joc „imens de greu“ pentru oricine îl practică, fie ei începători sau performeri, indiferent ce prăpastie îi desparte. În nici un sport, numărătoarea punctelor nu are asemenea caracter infernal, ratările şi reuşitele putînd să te transporte în cîteva minute din adîncul unui iad pînă la paradisul unei victorii; întorsăturile unui game nu au termen de comparaţie – fotbalul, desigur, fiind cel mai la îndemînă: „la fotbal, condusă cu trei zero în ultimele trei minute, nici o echipă nu mai are vreo şansă, pe cînd la tenis, la 0-30 într-un game, eşti la un pas de eşec, dar totodată la cinci puncte de izbîndă... Este exact ceea ce face din tenis un spectacol pe cît de pasionant, pe atît de obositor pentru nervi şi cu atît mai greu de descris“. Venind parcă la fileu, romancierul englez nu ratează această lovitură stilistică: „a povesti un meci de tenis ridică aproape aceleaşi probleme ca o scenă de sex: tot ca acolo nu sînt implicate decît două persoane (sincer, meciurile de dublu nu-s prea interesante) iar lexicul, între ele, restrîns la infinite variaţiuni pe seama loburilor, voleurilor, reverurilor şi, dincolo de verbe ca a lovi, a intra, a accelera, a rata...“. Aşa pusă problema de un englez, cred că e bine pusă şi în româneşte...

După aceste idei „în general“, Dyer, fără a pretinde la un rezumat al istoriei tenisului, trece la contemporaneitate, în concretul ei, adică la ceea ce el numeşte „era personalităţilor“ în acest sport de singuratici, aşa cum demult i s-a spus. Această eră – susţine Dyer – ar fi început cu individualităţile de calibrul lui McEnroe şi Jimmy Connors şi ar fi devenit populară mulţumită nu numai jocului, dar şi al schimbului lor de expresii dure pe care Dyer le numeşte direct „grosolănii“, într-un „Wimbledon supus unor tuşieri narcoleptici şi unor ofiţeri în rezervă convertiţi în arbitri“. La această violenţă a oralităţilor, romancierul – că de aia e romancier, ca să vadă şi ca să audă – adaugă, tot ca o noutate a acestei ere, gestul pumnului bine strîns cu care adversarii se sfidează după fiecare lovitură reuşită. Dyer socoteşte acest gest ca emblematic pentru agresivitatea cu care se trudeşte azi în tenis şi îşi aminteşte că, pe vremea cînd admirabilul său confrate Julian Barnes semna telecronica în The Observer, ceruse foarte sever ca practica pumnului să fie interzisă. Azi, nu numai că ea e acceptată, dar „face parte integrantă din joc la fel ca loviturile valabile de pe linia de fund a terenului“. Mai mult – susţine Dyer –, cine nu-şi marchează reuşita prin pumnul bine strîns este privit ca un neputincios, aşa cum a fost ani de zile cazul unui Tim Henman, englezul care, în eleganţa jocului său, nu-şi permitea să-şi arate pumnul către adversar. Invers – scrie Dyer –, farmecul lui Andy Murray, al Sharapovei, chiar şi al lui Nadal („cel mai muşchiulos agitator de pumn“) provine şi din naturaleţea cu care bravează adversarii; nu e neapărat un semn de grosolănie – precizează imediat Dyer –, ci şi o reacţie la acea epocă non-epocă de după McEnroe şi Connors, dominată lugubru de un Ivan Lendl care, în estetica scriitorului, „nu a făcut nimic altceva decît că a anulat personalitatea în tenis“.

Toate aceste opinii nu sînt decît „un preludiu la cea mai instructivă idee“ a lui Dyer, expusă cu o precizie stilistică, de la sobrietate la lirism. E un omagiu adus lui Roger Federer, cu care „distanţa dintre utilitar şi graţie, dintre eficienţă şi stil a încetat definitiv să mai fie perceptibilă. Jocul cel mai eficace se confundă cu mişcarea cea mai elegantă. Marca acestei perfecţiuni este coregrafia reverului cu o singură mînă“. Trec peste ultima paranteză, în care Dyer are loc să înfiereze reverul cu ambele mîini din arsenalul „monstruoasei eficacităţi a Monicăi Seles“ – pentru a cita finalul: „Aflat la apogeu – care e fără îndoială în urma lui (sublinierea mea căci e şi opinia mea), Federer reprezintă un sumum al tuturor progreselor în materie de tehnologie, de antrenament, de soliditate fizică şi mentală. În istoria tenisului, acest lung zbor – înainte ca Federer să sucombe la legea gravitaţiei încarnată de foarte terestrul său rival, Nadal – ne permite să credem în fraza lui Dostoievski, tatuată pe braţul lui Janko Tipsarevici: „frumuseţea va salva lumea“. Lumea tenisului, în orice caz. E şi titlul articolului: „Frumuseţea tenisului va salva lumea“. Cred că Dyer exagerează – aşa cum am scris cu o lună înainte de a-l fi citit, comentînd în Gazeta Sporturilor meciul în care Chelsea o elimina urît pe Barcelona şi apelam tot la ideea lui Dosto: frumuseţea va salva lumea, dar nu fotbalul. Nici tenisul. După Federer, ce se va mai tatua pe cele două braţe ale unui rever fabulos?