O frumoasă poveste despre împărații romani a scris recent istoricul american Barry Strauss, tradusă în românește la Editura Polirom, intitulată Zece Cezari – Împărații romani de la Augustus la Constantin cel Mare. Citind-o, am descoperit că în școală am învățat prea puține despre Imperiul Roman. Sau poate că le-am uitat. În orice caz, cum îmi spunea un prieten, amănuntul că Traian era și homosexual n-avea cum să ne fie predat în școlile comuniste. Nu vreau să creez impresia că Barry Strauss ar fi insistat neapărat asupra amănuntelor picante sau care au priză la publicul actual. Totuși, nici nu omite laturile care seamănă cu subiectele aflate azi la mare modă. Și nu uită niciodată să pomenească politica pe care fiecare împărat a avut-o față de creștini și față de evrei. De asemenea, e foarte atent în descrierea rolului femeilor în influențarea politicii împăraților, fie că e vorba de soții, mame, surori sau amante ale acestora. Cu alte cuvinte, pare destul de grijuliu să bifeze acele puncte pe care diverse părți ale publicului, în special cel din America, se așteaptă în ultima vreme să le vadă. Dar autorul face asta cu grație, fără stridențe și pare că se străduiește să prezinte asemenea lucruri, pe cît posibil, așa cum erau văzute atunci și nu cum ar putea fi interpretate din perspectiva actuală. Povestea împăraților curge aparent firesc și interesant, istoria fiind însușită în profunzime de autor și redată apoi cursiv.
E vorba de cei mai importanți zece împărați, așa cum îi consideră istoricul, plus unele date esențiale despre alți cîțiva. Ce uimește, totuși, e complexitatea vieții politice, sociale și economice de acum circa două mii de ani, așa cum o descrie Strauss, și care are parcă neverosimil de multe asemănări cu cea a occidentalilor de astăzi și mai ales cu a americanilor. Imperiul se întindea de la insula Britanniei, în vest, pînă în Armenia și rîul Eufrat, în est, și de la Elba, Dunăre sau Rin, la nord, pînă în Egipt și Cartagina, la sud, iar împărații reușeau cu mijloacele de transport de atunci, adică în care sau călare, să-l parcurgă de la un capăt la altul, să dea lupte la o graniță sau alta, acolo unde era nevoie, pentru a-i ține în frîu pe nenumărații inamici. Parcă acești inamici aduc însă cumva cu cei ai americanilor de astăzi. Persanii, mereu prezenți, vicleni și periculoși la est, cu statul lor guvernat în sistem tiranic asiatic, pot fi echivalați cu rușii de astăzi, dacă nu și cu chinezii. Problemele din zona actualului Orient Mijlociu (așa cum îl numesc azi americanii) erau și ele complicate și la ordinea zilei, cu tot felul de rebeliuni care trebuiau gestionate. Și bineînțeles, mai erau și triburile germanice din nord care, cînd hărțuiau imperiul la granițe, cînd se mai aliau parțial și temporar cu legiunile romane. Nu putem uita că, nu demult, americanii au avut și ei ceva „meciuri istorice” cu germanii.
Împărații romani trebuiau în general, observă Barry Strauss, să se pună bine cu Senatul, cu poporul și cu armata. Fiecare din ei era mai apropiat de una sau de alta din aceste entități. Rareori izbuteau să le împace pe toate. Traian, că tot l-am pomenit, a fost unul dintre cei care au reușit destul de bine această performanță, după cum spune autorul: „Deși militar, Traian avea calitățile unui politician versat. Era afabil, întotdeauna calm și netulburat de atacurile personale. Nu a uitat niciodată că trebuie să satisfacă trei clientele ‒ Senatul, poporul și armata. Și a servit-o pe fiecare”. Dar nu cumva și președinții americani au aceleași trei „clientele”? Congresul, poporul și armata (sau industria apărării)? În plus, am putea spune că ei trebuie să aibă grijă de relația cu marile corporații și cu oamenii de afaceri. Ei bine, pe vremea romanilor, aceștia ar fi fost cumva reprezentați de senatori și de elita de la Roma. Barry Strauss explică într-un loc că, dacă membrii Senatului decideau să-și „închidă portofelele” față de un împărat, acesta își putea pierde puterea.
Roma descrisă de autor devenise la un moment dat o metropolă cosmopolită în care puteau fi auzite o mulțime de limbi, vorbite de oameni aparținînd mai multor rase și etnii: „arabi, celți daci, egipteni, germani, evrei, mauretani, numidieni, fenicieni, sirieni și alții”. Nu cumva cam la fel de amestecate sînt și populațiile din New York sau alte mari orașe americane? În sfîrșit, după cum povestește Barry Strauss, în Imperiul Roman exista un fel de artă oficială (oarecum controlată de cei aflați la putere) din care au rămas o mulțime de statui, basoreliefuri sau chipuri încrustate pe monede și o atenție specială ar fi fost acordată de împărați propriei imagini. Fastuoasa intrare în Roma a lui Traian, pe jos și nu într-un car de luptă sau într-o lectică, ar fi fost, potrivit istoricului „o demonstrație abilă de manipulare publică”. Din nou, descrierea nu poate decît să te ducă cu gîndul la ceremonia de instalare a unui președinte american.
Citind toate astea, mi-am adus aminte de Porticul lui Attalus pe care l-am văzut acum foarte mulți ani în Agora din Atena. O construcție din care se păstrase doar fundația, reconstruită însă în anii ʼ50, într-un mod splendid, aș putea spune, chiar pe fundația originală, de către Școala Americană de Studii Clasice din Atena (unde descopăr că și Barry Strauss a avut o bursă). Clădirea e acum muzeu. Vizitîndu-l, nu te poți desprinde însă de senzația că te afli într-o clădire americană. Cam așa e și cu frumoasa istorie a lui Barry Strauss. Studiind CV-ul autorului, descoperi că este expert în istorie militară antică (a scris o mulțime de cărți de mare succes despre asta), dar și geostrateg și specialist în strategie militară actuală. Fără să am vreo competență în domeniu, sînt convins că America actuală are ceva asemănări cu Imperiul Roman sau chiar unele moșteniri de la acesta, dar în același timp am și ușoara mefiență a unei posibile „americanizări” a istoriei Imperiului Roman. Dar asta nu împiedică savurarea frumoasei povești a lui Barry Strauss.
