Este profesor în cadrul Departamentului de Sociologie de la Universitatea din California, Los Angeles. Gail Kligman a predat antropologie la Universitatea din Chicago și Universitatea din Texas, Austin. A fost, de asemenea, profesor invitat la catedra de Studii Românești „Ion Rațiu“ de la Universitatea din Georgetown. Preocupările sale științifice includ antropologia culturală și etnologia, îndeosebi în spațiul central și est-european. În anii ’70 și ’80 a făcut numeroase stagii de documentare și cercetare în România, mai ales în Maramureș. A continuat cercetările și după 1990. Legătura ei profundă cu spațiul studiat a făcut ca, în 1998, să devină cetățean de onoare al comunei Ieud. La sfîrșitul lunii mai a.c., i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. Cu această ocazie, Gail Kligman a ținut un discurs a cărui parte finală ne face plăcere să o aducem sub ochii dumneavoastră. Prof. Kligman se referă în acest fragment la una dintre cercetările pe care le-a făcut în țara noastră după 1990, dedicată colectivizării din anii comunismului, evidențiind o neașteptată relevanță a acestor cercetări pentru modul în care înțelege situația de azi din țara ei, Statele Unite ale Americii. (S. V.)

 

Ţăranii sub asediu: colectivizarea agriculturii în România, 1948 1962 a continuat demersul meu de a înţelege comunismul românesc sub forma unei etnografii istorice a statului. Pentru că de multă vreme îmi doream să fac un proiect împreună cu Katherine Verdery, colega şi prietena mea apropiată, am organizat împreună o echipă internaţională, multidisciplinară şi multigeneraţională de 19 cercetători pentru a studia perioada iniţială a colectivizării. (…)

Echipa noastră a acoperit o arie largă de localităţi, ceea ce ne-a permis să abordăm cîteva dintre problemele ridicate în legătură cu cercetarea calitativă, precum variația şi reprezentativitatea. Majoritatea membrilor echipei noastre au făcut cercetări de istorie orală şi de arhivă, care au amîndouă limitările lor. Istoriile orale suferă efectele trecerii timpului şi ale distorsiunilor memoriei; interviurile erau retrospective şi, în plus, influenţate de climatul politic şi cultural în care au fost -luate, cînd a spune ceva pozitiv despre perioada comunistă nu era deloc la modă. Originile sociale ale fiecărei persoane şi etapa de viaţă în care se afla îi influenţau experienţele de viaţă, posibilităţile care i se deschideau şi amintirile. Cei care pierduseră sau suferiseră cel mai mult ne-au relatat, de obicei, poveştile cele mai detaliate; multora dintre cei care fuseseră abuzaţi fizic sau torturaţi, amintirile le fuseseră imprimate definitiv în corp, „în-corporate“, ca să spunem aşa.

Documentele de arhivă n-au fost mai puţin problematice. Am avut acces la arhivele locale, regionale şi naţionale, ca şi la dosarele CNSAS, doar în mod nesistematic. Documentele trebuiau citite cu un ochi critic, atent la distorsiunile şi chiar falsificările grosolane produse de partid şi de Securitate. Fără a cunoaşte contextul în care au fost produse aceste documente şi relaţiile sociale şi de putere din spatele lor, nu se poate obţine o înţelegere nuanţată a ceea ce s-a întîmplat atunci. (…)

Aș vrea să menţionez aici cîteva „amintiri“ metodologice din timpul propriilor mele cercetări pentru proiect, ca să vă faceţi o idee despre genul de surprize şi de probleme cu care fiecare dintre participanţi s-a confruntat într-un fel sau altul. În dosarele penale din arhiva CNSAS am găsit o schemă, concepută de Securitatea din zonă, a rezistenţei anticomuniste, a grupurilor teroriste care operaseră în satele din Valea Izei. Lista de nume m a ajutat foarte mult; mă îndoiesc că am fi aflat altfel de persoanele înscrise acolo, pe care apoi, în majoritate, dacă se mai aflau în viaţă, le-am şi intervievat. Tot în arhivă am găsit confirmarea uciderii unui bărbat pe ai cărui copii îi cunoşteam şi care fusese împuşcat în spate şi omorît de Securitate. În statisticile despre „teroriştii“ din Ieud, bărbatul acesta este menţionat ca „dispărut“, nu „mort“ (ca alţii de pe lista respectivă). Aceasta este o problemă de interpretare. Categoria „dispăruţilor“ e notorie în regimurile autoritare – Argentina, de exemplu; eticheta „dispărut“ şterge sau ascunde crima motivată politic. (…)

Este, fireşte, foarte plăcut pentru mine să ştiu că rezultatele cercetărilor mele în România sînt folosite la cursuri aici şi în alte ţări şi că, pe măsură ce accesul la materialele de arhivă s-a lărgit, cercetători tineri au preluat munca mea pentru a o duce mai departe şi a oferi o înţelegere mai profundă a acestor fenomene. Mai puţin m-am gîndit, recunosc, la modul cum munca mea din România ar putea într-o zi să influenţeze felul în care înţeleg ceea ce se întîmplă în Statele Unite. Ca o notă personală, am învăţat foarte multe, de pildă, de la ieudeni, în particular din atitudinea lor profund umanistă faţă de moarte. Iar înainte de 1989 eram revoltată de compatrioţii mei americani care nu-şi exercitau dreptul de vot, dar care se grăbeau să condamne regimurile comuniste unde oamenii nu puteau vota liber. Această atitudine era – şi rămîne pînă astăzi – o ipocrizie care mi se pare inacceptabilă şi care compromite în mod fundamental practicile democratice.

La alegerile noastre prezidenţiale din noiembrie 2016, numai 58% din americanii cu drept de vot şi-au exprimat opinia. Rezultatul a schimbat dramatic climatul politic. Cu fiecare zi care trece, nu mai ştim la ce să ne aşteptăm. N-aş fi crezut să aud vreodată din gura unui preşedinte al Statelor Unite că „mass-media“, şi anume presa liberă, „este duşmanul poporului american!“ (afirmaţie făcută în data de 17 februarie anul acesta). Noi am scris mult despre duşmani ai poporului român, căci categoria „duşmanilor“ este des folosită în discursurile liderilor autoritari. Dar la noi?! Domnul preşedinte incită şi la „lupta de clasă“ – într-o versiune originală a lui, nu prea coerent formulată, în care el este singurul care-i poate salva pe cei uitaţi de procesele globalizării. Printre duşmanii lui se numără o serie de politicieni care populează „mlaştina“ capitalei noastre, plus musulmani, imigranţi, mai ales cei fără documente, şi oricine nu gîndeşte ca el. În politica noastră au apărut din nou demascările şi denunţurile (ele au mai fost practicate în perioada McCarthy, 1947-1956). Ca şi „geniul din Carpaţi“ şi alţi atotcunoscători (de pildă, Kim Jong Un), actualul preşedinte american declara el însuşi că este cel mai deştept, ştie mai bine ca alţii şi n-are nevoie de consilieri specialişti. Promisiunile lui sînt contrazise de date ştiinţifice, care, pentru el, sînt numai „fapte alternative“. Recent, l-am văzut înconjurat de mineri bucuroşi, care aşteptau redeschiderea minelor, aşa cum le-a promis. Merge în fabrici, făcînd tot feluri de promisiuni, dar şi cu ameninţări în acelaşi timp. Mi-e greu să nu mă gîndesc la fotografii asemănătoare publicate în Scînteia, mai demult, ori la diferenţa dintre declaraţiile lui şi realitatea trăită de oameni, la marele decalaj care a caracterizat comunicarea oficială în „epoca de aur“. Azi, unii membri ai familiei lui au ajuns la putere fără să aibă deloc pregătirea necesară – spre deosebire, de pildă, de membri ai clanurilor Kennedy sau Bush. Asta îmi aminteşte de PCR – echivalent nu numai cu „pile, cunoştinţe şi relaţii“, ci şi cu „Petrescu, Ceauşescu şi rudele“ (Petrescu fiind numele de fată al doamnei). Noi n-avem, din păcate, această echivalenţă între litere, nume şi semnificaţiile lor, însă nepotismul şi conflictele etice înfloresc la Casa Albă.

Numai faptul că ne putem gîndi la astfel de paralele este şocant! În mod clar, sistemul nostru are 241 de ani în care instituţiile democratice s au consolidat. Şi foarte mulţi cetăţeni sînt mobilizaţi, sfera publică este revigorată. Totuşi, guvernul nostru este disfuncţional; ca şi în Europa, efectele globalizării şi ale neoliberalismului, combinate cu promovarea drepturilor pentru demnitatea identităţii diversilor grupuri sociale, au contribuit la apariţia unor diviziuni şi tensiuni în societate. Nu intenţionez să fac aici o analiză pe larg a politicii noastre. Însă este prima oară de cînd vin în România cînd descopăr că lucruri pe care le-am constatat aici au anumite similitudini cu ceea ce se petrece acum la noi, similitudini care recunosc că mă tulbură profund. Şi, pentru prima oară în viaţă, văd că începem şi noi să facem haz de necaz.

În încheiere, va reamintesc că iniţial n am avut intenţia să vin în România, dar am venit şi, cum se zice, restul e istorie – istoria mea profesională şi personală, şi nu numai aici, ci şi la Los Angeles, unde locuiesc. Cînd am cunoscut-o pe doctoriţa mea de familie, am aflat că este de origine română. Cum e posibil ca, într-o metropolă imensă cum este Los Angeles-ul (cu o populaţie estimată între 13 şi 16 milioane de locuitori), să ajung tocmai la ea? Şi lucruri de felul acesta mi se întîmplă destul de des. După atîţia ani, România şi românii fac parte din viaţa mea şi se pare că vor face parte întotdeauna.