„De obicei, a fi un autor des citat e un simptom al gloriei, o încununare. În literatura de specialitate, numărul lucrărilor în care apari ca referinţă a devenit chiar un criteriu de validitate ştiinţifică.“ Am reprodus primele două fraze din articolul dlui Andrei Pleşu – „Citatul ca armă albă“ (Dilema veche, 4 august 2010). Ele dau impresia că va urma o discuţie despre legitimitatea (controversată a) criteriului respectiv, ca mijloc de evaluare a ceea ce se publică. Numai că metafora armei albe, din titlu, şi mai ales modul ironic în care autorul s-a referit cu alte ocazii la snobismul citatelor din autori clasici ne avertizează că nu despre aceasta va fi vorba în continuare. Bănuiala se confirmă. În cea de-a treia frază, autorul face un viraj brusc: „Există o mare cantitate de site-uri care te introduc într-o junglă practic infinită de «vorbe celebre»“.
Un fapt interesant, de ordin lingvistic. Peste tot acţionează în articolul dlui Pleşu verbele „a cita“, „a fi citat“. Numai că aceste verbe prezintă o ambiguitate, vizibilă la posibilele substantive asociate: „o citare, două citări“ în primele două fraze; „un citat, două citate“, în tot ceea ce urmează. Engleza are cuvinte diferite pentru cele două cazuri: „to cite, to be cited, citation“ pentru primul caz, „to quote, to be quoted, quotation“ pentru cel de-al doilea. Uriaşa întreprindere cunoscută sub numele Science Citation Index este cea mai clară manifestare a universalităţii criteriului citării, atunci cînd este vorba de aprecierea impactului unei opere. Practicat de peste treizeci de ani, acest criteriu a fost mereu supus unor critici care au condus la rafinarea sa, la micşorarea decalajului dintre calitate şi cantitate; a evalua cantitatea lucrurilor de calitate, iată marea provocare. S-a creat o nouă disciplină, scientometria, iar revista respectivă – Scientometrics – publică rezultatele cercetărilor din acest domeniu. De exemplu, în ultimii ani se acordă o mare atenţie criteriilor scientometrice în domeniul socio-uman.
Desigur, apar citate şi în texte ştiinţifice şi există reguli de folosire a lor. Faptul că un autor se prevalează de un citat din lucrarea mea, cu indicarea explicită a paternităţii sale, constituie o citare a lucrării mele. Acesta este un caz în care o citare este prilejuită de un citat. Spre deosebire însă de citatele discutate de dl Pleşu, pretinse culmi de înţelepciune în reprezentarea celui care le utilizează, transformarea în citat a unui fragment din textul meu poate avea o finalitate critică, de eventuală respingere a aserţiunii mele. În cercetare, citatul cunoaşte toată gama posibilă de aprecieri, de la respingere categorică pînă la aprobare entuziastă.
Dar, în general, citările nu sînt mediate de citate, ci de faptul că la unele idei, rezultate, metode, probleme etc. dintr-o lucrare se face referinţă în cealaltă.
Să considerăm că eseul dlui Andrei Pleşu începe efectiv cu fraza a treia? Cum se explică atunci prezenţa aparent parazită a primelor două fraze? Două posibile explicaţii: a) ambiguitatea la care ne-am referit, a verbelor „a cita, a fi citat“; b) intenţia autorului de a trimite o săgeată ironică („simptom al gloriei“, „încununare“) şi către tendinţa de multe ori exagerată de a cuantifica valoarea. Dar nu excludem nici posibila lor combinare; şi chiar dacă autorul nu a avut în vedere nici una din ipotezele de mai sus, este dreptul meu, ca cititor, de a interpreta eseul dlui Pleşu în oricare dintre aceste modalităţi. Strategia frecventă a lecturii unui text pe baza întrebării „ce a vrut să spună autorul?“ s-a dovedit de multe ori neproductivă. În consecinţă, credem că nimic nu este parazit în eseul dlui Pleşu.
Solomon Marcus este matematician, membru al Academiei Române.
