La doar un cincinal de la marile inundaţii din 1970 (cînd peste un milion de hectare fuseseră acoperite de ape), rîurile s-au revoltat din nou. Era în primăvara anului 1975, cînd, prin mai toată ţara, de la Satu Mare şi pînă la Insula Mare a Brăilei, apele şi-au ieşit din matcă provocînd dezastre. Deşi părea doar un mizer şi supus canal de scurgere al Bucureştiului, Dîmboviţa dădea şi ea semne de răscoală la Ciurel şi la Podul Hasdeu. Bucureştiul era apărat cu saci de nisip.

Zile în şir, ploaia nu contenise. La noi, în spatele blocului, acolo unde erau leagănele, se făcuse o baltă. Avea cam o sută de metri lungime şi vreo 30 lăţime. În mijlocul ei se înălţa toboganul cu tabla lui ruginită, acela pe care, cu o vară înainte, în zburdălnicia noastră de copii, îl mînjiserăm cu rahat de cîine, uitîndu-ne apoi amuzaţi cum o mamă îşi ajuta odrasla de cîţiva anişori să se dea pe el. Leagănele de fier care, ironia sorţii, aveau formă de bărci, se înţepeniseră în poziţii nefireşti, pe jumătate scufundate în baltă.

Vali, care era puţin mai mare, a descoperit prin apropiere nişte bucăţi lungi de placaj de culoare grena, ranforsate cu lemn, din acelea care se foloseau la schele sau la cofraje pentru ciment. Se gîndise că le putem utiliza drept ambarcaţiuni. O placă putea ţine vreo doi sau chiar trei copii. În lipsă de vîsle puteam folosi nişte beţe mai lungi cu care să împingem în fundul bălţii pentru a mişca ambarcaţiunile. Vali ne-a explicat că la fel se deplasează şi gondolierii veneţieni, dar nu prea înţelegeam noi cine sînt ăia

Placajele erau însă instabile şi era foarte greu să te sui pe ele fără să le răstorni. Totuşi, după mai multe antrenamente, cu preţul udării hainelor, am căpătat ceva dexteritate. Ne urcam cîte doi pe un placaj, unul ţinea băţul cu care împingea şi conducea, celălalt stătea în faţă, cu fundul pe placaj, de veghe să nu apară vreun obstacol. După multe discuţii despre cine dintre cei doi e mai important, am reuşit să punem în mişcare chiar trei ambarcaţiuni deodată, moment în care imaginaţia noastră şi-a dat frîu liber. Unii erau piraţi, alţii – aşa cum ne sugerase tot Vali – negustori de mirodenii (ni le închipuiam ca pe un fel de mărgele), care veneau din India. Grasu s-a dus acasă şi şi-a luat puşca lui de plastic. Iulică avea o sabie din Polonia, de care era foarte mîndru, şi o agita întruna deasupra capului. Toboganul devenise un far, iar leagănele în formă de bărci erau de fapt un port atacat şi distrus de piraţi, în care şi noi uneori ne puteam trage sufletul, ancorînd ambarcaţiunile de barele de fier.

Seara, spre uimirea părinţilor, cu toţii aveam hainele ude. Ne schimbau şi ne ştergeau, în timp ce la telejurnal rulau imagini cu Ceauşescu încălţat cu cizme şi cu o şapcă pe cap, care nu mai prididea cu vizitele şi cu trasarea de sarcini prin localităţile calamitate. Umbla cu IMS-ul prin bălţi, aclamat de-o parte şi de alta de cetăţeni care stăteau cu picioarele în apă. A doua zi, cîţiva dintre noi au fost opriţi de părinţi să se mai joace în acea baltă. Vali devenise cel mai destoinic cîrmaci şi vîslaş. A reuşit să manevreze „barca“ în care eram, aşa încît să lovească o altă „barcă“ din lateral şi s-o răstoarne.

Rezultatul a fost că, în cea de-a treia zi, alţi doi copii (cei răsturnaţi) erau consemnaţi în case. Probabil că ajunseseră prea uzi în faţa părinţilor. Rămăsesem doar eu cu Vali. Eram stăpînii bălţii. El comandant, eu secund, într-o a treia zi de maximă fericire. Doar aveam parte de o joacă extrardinară, navigam la cîţiva paşi de casă cu ambarcaţiuni construite de noi şi pentru care nu ne trebuia buletin, aşa cum se cerea cînd voiai să te plimbi cu barca pe lacurile bucureştene. Simţeam totuşi că e ceva în neregulă. Ştiam că părinţii n-ar fi fost de acord să ne vadă în balta aceea. Gîndeam că nici o fericire prea mare nu e îngăduită unui copil.

Aveam încredere deplină în Vali şi credeam că, avîndu-l la comanda cofrajului, nu se putea întîmpla nimic. Şi totuşi... la o manevră prea bruscă ne-am răsturnat. Dar, n-avea nimic, urma să ne mai jucăm ceva vreme pînă cînd ne-am fi uscat şi abia apoi să mergem acasă. Numai că spre seară s-a petrecut şi o a doua răsturnare, tot din cauza lui Vali, care şi-a pierdut atunci creditul de navigator infailibil. Eram fleaşcă şi miroseam a nămol. Vali umbla cu picioarele prin baltă ca un cocostîrc. A fost amuzant, pînă cînd s-a înţepat într-un cui.

Acasă am mîncat o papară zdravănă. În următoarele zile mi s-a interzis cu desăvîrşire să mă mai joc acolo. De altfel, balta scăzuse şi începuse să miroasă tot mai urît. Pe suprafaţa ei plutea o pisică umflată.