Flâneur-ul este un personaj public eminamente francez. Mai mult, Victor Hugo spunea deja în Mizerabilii că „a te plimba este uman; a flana este parizian“. Îl găsim deja in nuce în răspînditele Physiologies literare din secolul al XIX-lea, la Balzac și alții asemenea, este consacrat apoi de Baudelaire în lumea literelor ca personaj paradigmatic al modernității, după care Walter Benjamin îl proiectează în cîmpul mai larg al unei filosofii sociale, nu doar ca emblemă a modernității critice, ci și ca erou extatic al unui parcurs senzual-estetic de cartografiere reflexivă a orașului. Flâneur-ul se „universalizează“, ca să spunem așa, de-abia după ce, începînd cu anii 1970-1980, Benjamin este tradus masiv în engleză și ajunge astfel să se reverse prin hegemonica English connection asupra întregii lumi academice și să pătrundă pe piață. „Această flanerie încorporată și afectivă a lui Baudelaire este cea care a orientat dezbaterile anilor 1990 referitoare la modul de negociere a actualelor orașe globalizante“ – constată Kramer și Short în 2011. „În scurt timp, Benjamin devine o mică industrie academică.“ Un indiciu în acest sens îl oferă și Google: un simplu click „Walter Benjamin“ trimite astăzi la 112.000.000 de intrări (Baudelaire, de pildă, nu are decît 17.300.000 de rezultate…).

Pentru a înțelege menirea și rostul flâneur-ului în viața modernă, să ne aducem aminte că acesta nu trebuie confundat cu dandy-ul. Dacă acesta din urmă se preumblă în spațiul orașului pentru a fi văzut, flâneur-ul o face pentru a vedea; dacă dandy-ul este mai degrabă un jouisseur, flâneur ul este, prin definiție, un connaisseur. Esențială în condiția flâneur-ului, orice am înțelege mai precis prin acest statut, mi se pare însă raportarea acestuia la timp și la lucrarea timpului: flâneur-ul în-corporează o temporalitate distinctă, care definește propria sa distincție. Ilustrativ în acest sens este faptul că flâneur-ilor clasici le-a plăcut să se deplaseze în compania unor… broaște țestoase.

Dar, ca să rămînem în jargonul francez – și preluînd întrebarea retorică a lui Kundera din Lentoarea –, où sont les flâneurs d’antan, ce s-a întîmplat ulterior cu acest personaj? Aparent, acesta a dispărut cu desăvîrșire, alungat de velocitatea lumilor (post)moderne, de ritmul accelerat al societăților capitaliste de consum. În lumea actuală, este de părere Zygmunt Bauman, „scopul capitalismului pare a fi acela de a aboli timpul în oricare dintre ipostazele sale, cu excepția unui ansamblu vag sau a unei secvențe arbitrare de momente prezente; să aplatizeze curgerea timpului într-un prezent continuu“. Sau, în formularea mai poetică a lui Don DeLillo, se pare că „oamenii au încetat să se mai gîndească la eternitate. Ei au început să se concentreze pe ore“. În consecință, „frumoșii trecători nu mai pot fi văzuți; ei se ascund înăuntrul mașinilor cu geamuri fumurii“ – adaugă același Bauman. Iar cînd nu se ascund în trafic, oamenii orașului postmodern aleargă în afara acestuia: fac jogging. Dar nu există nimic mai caricatural opus flâneur-ul însoțit de broasca sa țestoasă decît jogger-ul, care își planifică timpul și spațiul de alergat, pe care le măsoară eventual cu device-uri atașate la corpul său. Jogger-ul nu vede nimic din ce se află în jurul său, iar -jogging-ul nu este o cunoaștere, ci o rețetă profilactică și/sau terapeutică de natură să ne trateze de boala cronică a secolului, calculatorita. Jogging-ul este pentru dezmorțit, nu pentru gîndit.

Există, desigur, și alte modalități de regăsire și reinvestire a „mersului pe jos“, dar majoritatea sînt turistificate și recuperate de piață. Cu bastonul prin București, de pildă, opera celui mai cunoscut flâneur român, Tudor Arghezi, devine astfel brand-ul unui cunoscut și reușit proiect turistic. Oferta industriei turismului este însă mult mai vastă. În toate aceste cazuri este vorba însă doar de un flâneur captiv, adică de un înlocuitor, un simulacru.

Și totuși, flâneur-ul se reinventează. Dacă această moarte anunțată a flâneur-ului era previzibilă și a devenit vizibilă, putem să afirmăm că flâneur-ul a murit, trăiască flâneur-ul! Este interesant de observat că, între timp, spațiul practicilor flâneur-ului s-a extins, incluzînd și femeia (flâneuse), și persoanele cu handicap. Mai important, poate, este faptul că a apărut și avatarul acestuia sub forma cyber-flâneur-ului.

Ce fascinează oare atît de mult astăzi la acest personaj care aparține, după toate aparențele, trecutului? Răspunsul generic ar fi că flâneur-ul răspunde unei pierderi resimțite, conștient sau inconștient. Care este atunci această pierdere? Sau, altfel spus, la ce bun flâneur-ul în vremuri de jogging?

Cred că cea mai importantă „pierdere“, care fascinează fie și inconștient și care nu ține de Istorie, ci de Ființă, este Timpul. Pentru Benjamin, broasca țestoasă a flâneur-ului reprezenta deja un protest sui generis împotriva ritmurilor excesive de viață impuse de viziunea tayloristă, care declarase „război flaneriei“ (war to dowdling). Flâneur-ul se reinventează, trebuie să se reinventeze tocmai pentru că avem nevoie de un astfel de protest împotriva formelor tiranice de grabă socială și existențială, de la refuzul fast-food-ului și al celorlalte forme de mcdonaldizare a societății de către flâneur-ul sedentar al bistrourilor și al celorlalte taverne la refuzul profesional al practicii academice de publish or perish și de aici la cel existențial al unei vieți care fuge pe lîngă tine, care trece fără tine. Toate laolaltă constituie o piua existențială, un downshifting de fiecare zi, prin care temperezi intempestivul din societate și din tine. În ultimă instanță, (neo)flaneria își recapătă menirea sa profundă de protest civic, din care și pentru care s-a născut. Astăzi poate mai mult decît ieri, flâneur-ul constituie eroul pașnic și adesea invizibil al libertății, căci aceasta este miza ultimă a protestului său. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.