● La New York, Institutul Cultural Român a organizat o expoziţie despre avangarda românească. Printre altele, în expoziţie a fost prezentată macheta unei reviste apărute în 1931. Revista Pulă, subintitulată „Organ universal“, a fost editată de Aurel Baranga, Gherasim Luca, Jules Perahim şi Paul Păun şi publicată în doar 13 exemplare. În expoziţie a apărut şi o fotografie cu doi dintre redactorii revistei, „la lucru“, adică goi puşcă (fotografia apăruse iniţial în respectiva revistă). Curatorul expoziţiei de la ICR New York este criticul de artă Igor Mocanu. Pentru el, revista Pulă e „momentul fondator cu care ar trebui să înceapă orice istorie a performance-ului românesc“. Un moment fondator, un gest îndrăzneţ: artiştii şi-au luat prea multă libertate pentru epoca lor. Elevi de liceu la momentul publicării gazetei, au avut de înfruntat un proces (pentru atentat la bunele moravuri) şi chiar au stat cîteva zile la închisoare. Nu văd cum ar fi putut lipsi acest moment dintr-o expoziţie despre istoria avangardei.
Acum, ca şi atunci, revista Pulă şi mai ales fotografia au stîrnit reacţii ultragiate. O parte din comunitatea românească de la New York a protestat, acuzînd ICR de pornografie; scandalul a fost „recuperat“ şi de presa românească, s-a cerut chiar şi demiterea conducerii ICR. Din fericire, n-a fost nici un proces, n-a fost nimeni arestat. Dar virulenţa comentariilor arată că, în unele privinţe, felul de a percepe, de a înţelege arta a rămas acelaşi: în 2015 încă mai există oameni care se ultragiază pentru aceleaşi lucruri care ofensau acum 85 de ani. Parcă nici n-am fi avut avangardă!
● La Bucureşti, un grup de artişti a pictat o frescă pe calcanul unei clădiri de pe strada Băniei. Pentru cei care nu cunosc zona: e una dintre acele străduţe din zona pieţei Sfîntul Gheorghe, cu clădiri frumoase, dar prost îngrijite, gata să se prăbuşească, cu prăvălii în pragul falimentului, cu trotuare burduşite de maşini şi un carosabil plin de gropi, care n-a mai văzut de mult asfaltul. Fresca e un remix (post)modern, ironic, după reprezentările clasice cu Sfîntul Gheorghe omorînd balaurul. Pictura murală se întinde pe cele patru niveluri ale clădirii. O pată de culoare – probabil singura – dintr-un cartier predominant cenuşiu.
În general, autorităţile locale consideră că desenele graffiti sînt acte de vandalism. De data asta, artiştii au obţinut acordul proprietarului înainte să se apuce de treabă – fresca e, prin urmare, street art cu voia proprietarului. La puţină vreme după „vernisaj“, proprietarul clădirii s-a văzut nevoit să dea explicaţii enoriaşilor de la biserica Sfîntul Gheorghe situată în vecinătate. Oamenilor nu le-a plăcut fresca: n-au înţeles ironia sau, dimpotrivă, li s-a părut că nu se poate glumi cu cele sfinte şi au cerut ca pictura să fie ştearsă. Nu e clar cine anume a văruit zidul respectiv şi dacă alpiniştii utilitari au intervenit la cererea proprietarului sau a Primăriei. Ce e sigur e că intervenţia a fost rapidă şi eficientă: în cîteva ore, pictura s-a făcut nevăzută.
Societatea civilă şi comunitatea artistică s-au mobilizat, şi ele, rapid, dar mai puţin eficient decît adversarii picturii, de vreme ce n-au reuşit să împiedice ştergerea ei. Acuzaţiile sînt grave: atentat la libertatea de exprimare şi servilism al autorităţilor faţă de Biserica Ortodoxă Română. Capetele de acuzare sînt greu de demonstrat de vreme ce nu e clar cine şi de ce a şters pictura (proprietarul zice că ar fi fost iniţiativa lui, ca să nu se pună rău cu vecinii). Ce e sigur e că agitaţia din jurul picturii murale a deschis o polemică interesantă şi utilă despre spaţiul public. Căci zidul exterior al clădirii nu e (numai) al proprietarului, el aparţine comunităţii. Poate oricine să spună, să scrie, să deseneze orice, oriunde în spaţiul public? E nevoie de autorizaţie? De arbitraj? Din partea cui? Acestea sînt teme interesante pe care desenul şi controversa le aduc în sfîrşit în actualitate. Pe de altă parte, dacă se adevereşte că pictura a fost ştearsă de autorităţi la presiunile Bisericii, atunci ar trebui tranşată în sfîrşit chestiunea (constituţională) a laicităţii.
P.S. Mă întreb oare de ce s-a grăbit Biserica să şteargă această „icoană“ postmodernă cînd există atît de multe icoane autentice, opere de artă, obiecte de patrimoniu care riscă să fie şterse de trecerea timpului dacă nu sînt restaurate de urgenţă…
P.P.S. Pentru lămuriri suplimentare cu privire la cum ar trebui să ne raportăm la artă citiţi Nu vedeţi nimic de Daniel Arasse (editura Art).