E modelul absolut al adaptabilităţii. E altoiul cel mai complex. E culmea alchimiilor interioare la care a putut ajunge plămada noastră veşnic schimbătoare. Marean e numele unui soi, perfect copt, de inşi care, ajunşi la puterea maximă de polenizare, inundă spaţiul public. Mişcarea de umplere a oricărui loc gol are o erotică a lăţirii, un entuziasm al ocupării şi o beţie a sărbătoririi zilnice a victoriei. Iar muzica acestei chermeze gigantice e ca o inimă comună care palpită între şoldurile frenetice şi mîinile ridicate, în extaz, spre cer. Marean se înmulţeşte cu o viteză ameţitoare şi mănîncă… mă rog… haleşte orice. Blocuri, cartiere, străzi, instituţii, mijloace de transport în comun, pieţe, plaje, munţi şi văi. Dintr-o casă bătrînească, albă, cu ferestre vopsite în verde pal, Marean face o vilă roz, cu lei din bronz la intrare şi cu trei terase, sprijinite pe colonuţe bondoace. Dintr-un foişor, face un turnuleţ, jumătate indian, jumătate turcesc. Cînd pune mîna pe o clădire de patrimoniu, o face mult mai frumoasă decît era, şi-i pune geamuri termopan, din plastic alb. Marean iubeşte pătimaş culoarea. Şi ciucurii. Şi fîşul. Şi şlapii peste şosete. Şi grătarul ticsit cu mici, pe balcon. Dar poate fi şi „domn“. E drept, de-ăsta mai nou, dar tot „domn“ se cheamă. Cu ceas de aur, cu funcţie publică în administraţie, cu palat de vacanţă la ţară, cu biserica pe care a ctitorit-o la el în sat, cu copiii trimişi la şcoli în Europa sau în America. Sigur că prosperitatea lui Marean nu e o problemă, după cum, în mod normal, prosperitatea oricui nu trebuie să fie motiv de îngrijorare. Altceva ar trebui să atragă atenţia, dincolo de obişnuinţa multora dintre noi, de a-l ironiza. Instinctul de cuceritor al lui Marean. Fabuloasa lui ambiţie şi incredibila putere de a învinge.
Dar, a te uita la el ca la o curiozitate, ca la o vietate bizară, e o greşeală mare. Despre Marean se scrie în fel şi chip, chiar dacă numele lui nu e prezent, explicit, în tot locul. Nu de puţine ori, scriiturile sînt bune, iar portretul împricinatului se conturează, din mii de cuvinte, în toată dimensiunea lui dezolantă. Ei?! Şi ce-i cu asta? De fapt, cu cît se scrie mai mult, cu cît trăsăturile lui Marean sînt surprinse cu mai mare acurateţe şi cu spirit de observaţie mai consistent, cu atît mai mult prinde viaţă şi dimensiune personajul din realitate. Relatarea ironică, subtilă, a faptelor care au dus la lăţirea lui Marean se transformă, în fiecare clipă, în vitamina care-l face şi mai mare. Şi mai puternic. Şi mai ubicuu. Pentru că, da, Marean iese miştocărit şi privit de sus în tot procesul ăsta de arătare cu degetul. Eseiştii îl denunţă, comentatorii şi analiştii îl înfierează, iar grupurile de umor, artiştii de stand-up comedy şi trupele de muzici deştepte îl fac, vorba lui, „varză cu carne“. Dar instinctele sale de supravieţuire, puterea de ocupaţie, reflexele perfecte, de vietate urbană dusă la desăvîrşire, cîştigă în fiecare clipă. Pentru că Marean a ieşit dintr-o vină colectivă nemărturisită, despre care, de douăzeci de ani, nu vrem să vorbim, dintr-un uriaş capital de frică, la fel de colectivă, la fel de puţin mărturisită, şi din iluzia că justiţia divină o va înlocui, vizibil, pe cea omenească. Toate fricile şi complexele, toată igrasia acestui subsol inundat, al stinselor noastre energii colective, s-au dovedit a fi, în modul cel mai fericit pentru el, perfect… abrazive. Au fost sculele ideale la care s-au şlefuit detaliile lui Marean. Absenţa noastră comunitară e unitatea lui perfectă, de clan. Oboseala noastră identitară e vioiciunea lui miserupistă. Obsesiile şi îndoielile noastre hermeneutice sînt certitudinile diamantine ale pragmatismului său. Marean nu trăieşte într-un stat de drept. Vieţuieşte la el pe stradă şi la el în oraş. Trăim cu impresia că, în fiecare zi, mai cîştigă un centimetru din spaţiul nostru. Dar nu vrem să vedem, nici în ruptul capului, cît de mult loc îi cedăm, în mod inconştient. Cît de bine credem că îl ştim, şi cît de puţin îl cunoaştem, de fapt.
O altă mare greşeală – poate cea mai mare – e să formulăm şi să înţelegem subiectul Marean, în termeni de „noi şi el“. Ştiu că arată ca şi cînd mi-aş contrazice cîteva afirmaţii de mai sus. Dar contradicţia e doar aparentă. Pentru că, deşi ne place să-l vedem în opoziţie cu noi, Marean face parte din substanţa noastră. Pe el proiectăm tot ce nu ne iese, în cîrca lui punem invazia derizoriului, pe seama lui plasăm insurecţia universală a imposturii. Dar esenţa lui Marean e tocmai degradarea noastră. Nu Marean e vinovat pentru faptul că urîciunea străzii ne invadează spaţiul intim al familiei. Noi sîntem profund culpabili pentru că nu propulsăm nimic din clamatele valori ale spaţiului nostru privat, spre cel public. Însă vina majoră e că ne oprim la a-l miştocări pe Marean, neacordîndu-i nici o atenţie culturală. Rîdem de el, ne enervează, ne revoltă sau ne înduioşează, dar nu-l cunoaştem. E a nu ştiu cîta dovadă care ne arată, ne strigă că habar n-avem de ce ni se-ntîmplă. Studierea şi înţelegerea lui Marean trebuie să înceapă cu noi. O să-l găsim şi pe el, foarte repede, pitit strategic, ingenios, printre faldurile felului nostru sofisticat de a vedea lumea. Pentru că trăim o continuă maladie şi un delir al felului exclusiv „intelectual“ de a vedea cultura, nu acceptăm, cu nici un chip, că Marean e o problemă culturală. Şi-n loc s-o cercetăm temeinic, preferăm, ca-n cazul de faţă, căldura eseului.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
