Cald, ca-ntr-un ceainic. Sînt zilele alea de vară cînd Bucureștiul poate să-ți arate ce-nseamnă un oraș de cîmpie. Aerul îți intră-n gură și ia drumul către plămîni, dar tu ai senzația că înghiți un corp străin. Te simți închis în hota de deasupra unei fierturi. Nervii sînt mai întinși decît elasticele obosite și destrămate. Claxoanele, emblema reală a acestui oraș, au devenit niște burghie gigantice, care se-nvîrt într-o gelatină obosită, gata să se transforme într-o pastă. E ca și cînd cineva ți-ar pune pe urechi, în loc de căști, niște blendere gata pornite. Faci gesturi cît mai mici, cu iluzia ridicolă că transpiri mai puțin. Dacă ai rucsac, geantă de umăr, orice atîrnă de tine, te-ai nenorocit. Petele de sudoare se-ntind pe haine, aidoma unor desene animate proiectate pe corpul tău. Apar în cele mai neașteptate locuri. Se-ntind ca niște alge fantastice, care te-nghit. Asfaltul și clădirile sînt labirinturi de sobe încinse. Nu-ți vine s-atingi nimic, nu contează că e obiect sau ființă. La stațiile de metrou, cînd intri sau cînd ieși, curentul ăla, care iarna te congelează, acum te lichefiază.

Lumea se refugiază în subteran, cu speranța că acolo e mai răcoare. La-nceput, așa pare. Dar aerul nemișcat, din stații, e ca o mutare dintr-o ciorbă fierbinte într-una care începe să se sleiască. E, totuși, un pic mai bine. Sau nu chiar atît de rău ca afară, pe străzi. Ai un pic de timp să evaluezi la ce întindere au ajuns hărțile animate de pe hainele tale. Iar de-aici încolo nu poate urma decît ceva mai rău. Dacă ești abia la începutul călătoriei către destinația spre care te-ndrepți, te lovește panica. Cum o s-arăți cînd ajungi? Ai senzația că miroși, deja, foarte urît. Deși te-ai dat cu tot ce e posibil pe lumea asta, ca să emani o aromă proaspătă. E pentru prima oară cînd te uiți în jur. Pare că mulți se luptă cu aceleași gînduri ca ale tale. E foarte posibil să fi și uitat că ai niște căști înfipte în urechi. Și că de-acolo ar trebui să se-audă ceva. Din nou, cei mai mulți se regăsesc și ei în situația asta. Mai e un pic de așteptat pînă la venirea trenului.

Cîteva priviri se intersectează. Tran-sportul în comun e, uneori, locul celor mai spectaculoase fantasme, al celor mai îndrăznețe fantezii pe care bărbații și femeile le schimbă între ei, fără să-și adreseze nici măcar un cuvînt. E spațiul în care gîndurile scăpate din lanț se lovesc cu zgomot de pereții interiori ai capetelor. E un univers al unui puzzle cu dimensiuni colosale. Cu piese așezate în toate pozițiile. Nu doar că ne dezbrăcăm unii pe alții. Facem chestii greu de pus în cuvinte. Totul, din priviri. Chiar și pentru cei care evită întîlnirea directă a ochilor. Plus scenariile alea, mai mult sau mai puțin serioase. „Ce-ar fi fost dac-aș fi fost cu asta?“ „Cum ar fi fost dac-aș fi fost cu ăsta?“ „Ce fel de tip o fi?“ „Ce fel de tipă o fi?“ Așa, uzi, transpirați, ne transformăm într-o comunitate în care simțurile pe care le credeam amorțite se ridică pe picioarele dinapoi și se pun pe nechezat. E vară toridă, se transpiră enorm, hainele sînt ușoare, mințile sînt puse pe foc. Unii și unele trăiesc din plin galopul ăsta de stări. Alții nu-l lasă să se vadă. Iar altora, poate celor mai mulți, mințile le stau, cu siguranță, la complet altceva. Însă căldura e un mediu bun pentru gîndurile buruienoase.

În rest, puștime multă, colorată, haioasă. Par toți pierduți, rătăciți în ecranele telefoanelor. Pe urmă, dacă te uiți mai cu atenție, vezi că vîrsta nu e un criteriu pentru rătăcirea în telefon. O facem cu toții. Un grup de cîțiva turiști se adună în jurul unui tip rotunjor care pare a fi ghidul. Le arată ceva pe o hartă și cercetează cu toții panourile indicatoare ale direcțiilor în care se găsesc următoarele stații. Pe o bancă stă, cu picioarele foarte desfăcute, o femeie gravidă. E blondă, foarte transpirată, și-și tamponează fruntea cu un șervețel verde. Are ochi foarte albaștri. Neverosimil de mari și de albaștri. Verdele șervețelului se stinge imediat, învins de sudoare, lăsînd albastrul ochilor să-i inunde femeii întreaga figură. Are ceva dintr-o icoană ieșită din canoane. Lîngă ea, o copilă de vreo șapte-opt ani, la fel de blondă ca maică-sa, cu ochi la fel de albaștri. Un tip negricios, fibros, înalt, îmbrăcat cu pantaloni scurți și tricou, amîndouă de un alb cu greu păstrat, se fîțîie de colo-colo. E clar că vrea să fie văzut. Un cuplu de pensionari ca la carte pare să aibă o dispută casnică, pe care o duc cu ei de zeci de ani. Își vorbesc fără să se privească. Din cînd în cînd dau din umeri. E amuzant să-i încadrezi într-un plan-secvență și să-i vezi așa, de la o oarecare distanță, ilustrați muzical cu ce-auzi în căști.

Dar mai e ceva în plus față de muzică. Undeva, aproape. O voce hotărîtă, egală, vie, cu un discurs al cărui ritm învinge trupa favorită din urechi. N-ai ce să faci. Oprești muzica. Ne găsim, cu toții, în stația de la Piața Romană. Vocea vine din spațiul îngust dintre două coloane. Acolo sînt două femei. Una cu un aer sportiv – șatenă, purtătoare de sandale comode, pantaloni scurți care au văzut multe călătorii, tricou ocru, aproape în același ton cu pantalonii, rucsac mic, de oraș – îi explică riguros ceva celeilalte. A doua e o nevăzătoare, în mod evident are și o deficiență de auz, ține de lesă un labrador de însoțire, negru, și afișează pe față un zîmbet fantastic, larg, ca o lume de vis. Ochii îi privesc în gol, dar e, în mod evident, fericită. E la lecții de deplasare în oraș, cu mijloace de transport în comun. Cea care o însoțește îi repetă lucruri esențiale despre aprecierea distanțelor, atingerea pereților, atenția la sunete, memorarea reperelor. Au urcat în tren și au coborît la prima, la Piața Victoriei. Același discurs, același ritm. Ușile trenului s-au închis. Ne-am pus în mișcare. În urmă au rămas doi mari oameni, pe care nu-i vedem. Dar care duc lumea înainte.