Sînt superzen, relaxat la maximum. Aşa cum e firesc după cîteva zeci de partide intense de sex. Sofisticat. Şi virtual. Dar tot se pune. Mi-au înlesnit această experienţă sufletească remarcabilă nişte persoane de treabă, unele dintre ele deosebit de imaginative, cu suflet mare, care mi-au dorit tot binele din lume prin scrisorile pline de entuziasm pe care le-am primit. Toate persoanele amintite sînt dintre susţinătorii domnilor Ponta şi Dîncu, şi mi-au mulţumit în acest mod inovator pentru articolele mele recente despre şobolanul politic şi experienţa în Guvern. Perversiunile la care vor să supună păsăretul asociat etniei mele le-am ignorat ca un domn ce sînt.

Imediat după ce mi-am verificat mail-ul, în starea aceasta binecuvîntată, m am îmbarcat în avionul unei companii germane. Mă uit oarecum amuzat la iritarea steward-ului, care este supernervos din cauza a două doamne care nu au reuşit să îşi îngrămădească bagajele în mod corespunzător. Încearcă cu greu să se stăpînească, dar nu îi iese.

Le întreabă pe doamne dacă vorbesc engleză. Femeile dau energic din cap într-o engleză impecabilă. Germană şi franceză vorbesc la fel de bine. După expresia domnului, înţeleg că în cel mai bun caz ar interzice călătoriile celor care nu vorbesc limbile dorite de dînsul sau – mai bine – ar fi gata să îi radă de pe faţa pămîntului. Omul arată super, superîngrijit, un metrosexual tipic, cu vena de la gît gata să îi plesnească şi în pericol să strice tot feng-shui-ul avionului la care a lucrat personal.

Vocea i se ascute şi sînt sigur că, dacă ar putea, şi-ar trînti poşeta de fiţe pe care o are în vestiar şi ar sări cu picioarele pe ea de multe, multe ori. Îşi cheamă indignat colegul, Dirk, care este şi el la fel de calm. Dirk rezolvă problema cu bagajul doamnelor şi se cară înapoi plin de draci, căci probabil şi-a zgîriat lacul de pe unghii.

Rămîne primul, care, după ce îşi dă delicat cu un strugurel-de-buze-Armani, verifică ieşirile de urgenţă. Întreabă pasagerii dacă vorbesc engleză. Nu vorbesc. Nici germană şi nici franceză. Pare că o să facă apoplexie. Ţipă iarăşi după Dirk, dar cu multă atenţie, pentru a nu se rupe ceva în el. Ăsta vine val-vîrtej, dar nu înainte de a-şi aranja părul, care e oricum impecabil şi permanent betonat cu un kil de gel.

Mă gîndesc că o să iasă cu bătaie. Îmi şi imaginez cum ar fi: băieţii supăraţi şi-ar scoate, ­plini de draci, cămăşile, pe care şi le-ar împacheta ordonat, regulamentar, în ordinea mărimilor, şi ar începe trosneala elegantă cu floretele din dotare, după ce le-au scos din tecile Dolce & Gabbana. Vor fi atenţi ca nu cumva să îşi strice frizura sofisticată de pe piept, iar atingerile vor fi delicate şi numai în zona medalioanelor protectoare şi de firmă. Desigur, cu mîna liberă vor da energic din evantaiele din dotare, că doar n-or să transpire aşa, alandala.

Dirk rezolvă diplomatic cu o comunicare firească, dînd expert din mîini, cu doamnele din Coreea, şi se duce victorios şi pufnind înapoi.

Sînt în jumătatea de avion deservită de Dirk şi de încă o doamnă. Care şi ea pare să fi primit cel puţin la fel de multe urări de bine ca şi mine, dar fără să aibă oportunitatea pentru ţigara de după. Mă întreabă, cu spume pe ea, ce vreau. Îi cer apă. Îmi dă apă minerală. Îi spun că vreau apă plată şi imediat rectific, văzîndu-i privirea ucigaşă. Dau ordin de stingere a luminii la pitici şi mă rog să nu se supere Heidi şi să mă trosnească. Se duce dracului şi stereotipul cu servirea impecabilă nemţească.

Aterizăm pe cel mai mare aeroport din Germania. Sînt vreo douăzeci de oameni care stau la marginea gardului de protecţie, cu binocluri superprocopsite, bănuiesc eu. Se uită la avioanele care aterizează. Mă gîndesc ce discuţii ciumece au între ei:

Coae, bitte, ai văzut, a aterizat al 238-lea A320 pe pista 3!

– Ja, băi! Şi e ăla care are zgîrietura aia şucară frontal stînga şi cauciucurile alea sehr ciumece de avion! Und eleroanele alea bestiale, frăţică, numa-numa!

– Das ist de-al nostrum! Ai văzut cît de mişto a venit la aterizare? La unghi exact de 2,14, nu ca tîmpiţii ăia de francezi care o freacă la mişto la 2,1421 sau ţăranii de austrieci care deschid trenul de aterizare la altitudine impară!

Urmează o cursă cu autocarul, care durează la fel de mult cît un drum normal pe centura Bucureştiului între două ieşiri consecutive, la ora cînd iese lumea de la serviciu. Singura deosebire e că parcurg jumate de Germanie.

Îmi deschid telefonul cînd intru iară pe teritoriul Franţei, ţara adoptivă. Pe la unu noaptea primesc un mesaj care mă trezeşte din somn. Mă gîndesc că mi-ar prinde bine o urare festivă de sex oral de la vreun fan şi deschid mesajul. Este de la un prieten indian care trăieşte în Cehia şi care îmi mulţumeşte pentru că am fost de ajutor cu o chestie de serviciu. I-am mai spus de vreo douăzeci de ori să nu mai trimită texte noaptea, dar fără rezultat. Pe la 3,30 mai trimite unul la fel de util, cu un sfat pentru ce pantofi să îmi iau pentru următoarea vizită. Îmi sugerează să vin în pantofi sport pentru că în zona din Praga unde o să fiu cazat străzile sînt cu piatră cubică. Mă gîndesc să îi răspund că eu nu port decît chestii cu toc şi nu mă interesează, să asfalteze sau măcar să facă rost de un covor roşu şi de unu’ care să arunce petale de trandafiri în faţa mea, căci altfel îmi bag picioarele şi nu mai vin. Şi să facă rost şi de nişte strugurel d-ăla ciumec de buze.

Omul e supertare, unul dintre oamenii pe care Havel îi invita regulat la micul dejun, aşa că nu pot să îi scriu ceea ce îmi trece din cap. Probabil este încă pe fusul orar al Indiei, deşi locuieşte de vreo douăzeci de ani în Cehia. Mă gîndesc că data viitoare o să încerc să îmi conving cîţiva alţi prieteni să facem o coregrafie à la Bollywood prin care să îi transmit cîteva idei sănătoase despre ce ar putea face cu telefonul în momentele în care se simte îmboldit să trimită mesaje în mijlocul nopţii. Coregrafia imaginată este destul de sofisticată, căci include instrucţiuni detaliate cu locurile unde şi-ar putea băga telefonul.

Adorm satisfăcut, cu muzică indiană în cap şi cu telefonul pe silent.