Despre Ion Vianu am aflat prima dată cînd am primit romanul Amor intelectuallis. De atunci am continuat să mă interesez de drumul său intelectual, de felul în care a crescut sub numele Vianu şi dacă psihanaliza i-a rămas, într-adevăr, aproape, pentru toată viaţa. Dacă intri în labirintul celor trei Vianu – pentru că vorbim de Tudor Vianu, Ion Vianu şi Ştefan Vianu –, poţi rămîne impresionat de parcursul intelectual ferm al fiecăruia, atît de apropiaţi, dar atît de diferiţi. Am vorbt cu Ion Vianu, invitat la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi.

Cum a fost prima dumneavoastră întîlnire cu literatura propriu-zisă?

Cred că prima mea întîlnire cu literatura, dacă exceptez benzile desenate şi cărţile cu poze, s-a produs cînd am citit scrierile lui Ion Creangă. Acolo mi-am dat seama ce este un artificiu, în sensul cel mai bun al cuvîntului. Mi-am dat seama că era o făurire, o tehnică. A fost un foarte mare şoc pentru mine, atunci. Umorul, hazul – care provine din neobişnuit. Aceasta este, totuşi, literatura. Literatura este contrariul trivialităţii. Există şi conceptul de literatură trivială, dar conţine o contradicţie în termeni. Neobişnuitul, originalitatea, faptul că anumite lucruri se pot exprima într-un mod altfel decît se face de obicei în vorbirea colocvială, asta m-a uimit la Creangă. Altă întîlnire a fost Moby Dick. Cred că aveam 8 sau 9 ani cînd mi-a făcut cineva cadou un exemplar din Moby Dick, care tocmai apăruse în româneşte. Era în timpul războiului şi, deşi nu l-am înţeles, am revenit asupra lui toată viaţa, cu toate că sînt obligat să sar mari pasaje, acele digresiuni tehnice care mă depăşesc cu totul, prezenţa acelei forţe fabuloase, mitice a naturii iarăşi mi-a adus ceva în plus, o perspectivă filozofică, metafizică asupra vieţii, asupra lui Dumnezeu, balena albă este Dumnezeu, o forţă care ne domină şi care, în cele din urmă, ne distruge, dar, distrugîndu-ne, ne face să creştem.

Şi „întîlnirea“ cu filozofia cum a decurs?

Eu nu am fost niciodată un filozof, nu am aptitudini de filozof, deşi tatăl meu a fost un filozof, băiatul meu, Ştefan, este filozof, eu am reprezentat o generaţie de repaos. Cred că am fost prea puţin dotat pentru gîndirea abstractă, eu am gîndit întotdeauna în termeni concreţi, de aceea m-am şi făcut dr. în medicină. Medicina este concretă, direct articulată cu viaţă, iar literatura este şi ea, într-un fel, direct articulată de viaţă, îndeamnă să o exprimi în ce are mai direct. Abstracţia filozofică mi-a lipsit, cu toate că am avut o curiozitate pentru filozofie, cu toate că i-am citit pe Platon, pe Pascal, pe Nietzsche, nu am reuşit niciodată să cuprind filozofia în totalitatea ei, fiindcă filozofia este un sistem, este o totalitate. Istoria filozofiei, cel puţin a filozofiei occidentale, de la presocratici pînă la Heidegger, este ceva global. Şi după mine, un filozof nu e decît acela care este capabil să surprindă această globalitate, acest fenomen total. Ei bine, asta mie mi-a lipsit.

Psihanaliza cum a venit spre dvs.? Sau a fost invers?

Prin 1949 aveam 15 ani şi tatăl meu mi-a spus că ar trebui să merg şi eu la o bibliotecă publică, pentru că el nu avea toate cărţile acasă. M-am dus la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, era în plin regim comunist, eram atît de naiv încît am întrebat „cît costă?“. Şi prima carte pe care am cerut-o, uitîndu-mă în catalogul bibliotecii, a fost o carte de Freud, Psihopatologia vieţii cotidiene, într-o ediţie franceză. Deşi eram în 1949, nu se afla la fondul secret, era accesibilă tuturor şi mă duceam în fiecare după-masă şi citeam. Atunci am simţit că mă atrage foarte mult ceea ce scria acolo. Începusem să mă gîndesc foarte serios că ar trebui să mă fac psihanalist. Au trecut anii, am terminat liceul, am făcut doi ani de filologie clasică, m-am înscris la medicină, dar undeva era ideea că voi ajunge psihanalist. Pentru a fi psihanalist, nu este de ajuns să citeşti cărţi de psihanaliză, trebuie să faci tu însuţi o psihanaliză. Aşa încît, atunci cînd am ajuns la Paris cu o bursă acordată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, am avut o întîlnire cu un psihanalist celebru, căruia i-am spus că vreau să mă fac psihanalist, dar nu am făcut o psihanaliză didactică şi nu am timpul s-o fac pentru că mă voi întoarce în ţară peste trei luni. Ce-mi rămînea de făcut? – îl întrebasem; să devin un psihanalist sălbatic, adică un psihanalist care îşi face singur propria psihanaliză, sau trebuie să renunţ? Ca să vă spun drept, era o întrebare provocatoare, eu mă aşteptam să-mi spună să-mi văd de treabă că nu pot fi psihanalist fără o psihanaliză didactică. Şi el, care era o încarnare a ortodoxiei psihanalitice – e vorba de doctorul Serge Lebovici, originar de altfel, de aici, din Iaşi –, mi-a spus aşa: „dacă dumneata simţi că trebuie să devii psihanalist, fii un psihanalist sălbatic!“ Şi aşa am început să practic psihanaliza în România. O practicam clandestin, în biroul meu de-acasă, cu cîţiva pacienţi, nu foarte mulţi, ceea ce m-a situat într-o anumită identitate. Mai tîrziu, în alte împrejurări, am emigrat, am ajuns în Elveţia şi am făcut eu însumi psihanaliză, care mi-a folosit foarte mult, pentru că nu era numai psihanaliză didactică, era şi psihanaliză terapeutică. Ea m-a vindecat, în special, de ideea că sînt un psihanalist. Sînt femei brune care se consideră blonde, se consideră ontologic blonde, deşi au părul negru. Eu mă consideram ontologic psihanalist şi psihanaliza m-a ajutat să renunţ la această idee, cum că aş fi un psihanalist. Asta nu înseamnă că reperele psihanalitice le-am părăsit cu totul. Psihanaliza a continuat să aibă importanţă în viaţa mea, dar oarecum din afară.

Obişnuiţi să vă psihanalizaţi anumite acţiuni, visele?

Toată viaţa. Mereu am fost un observator atent al viselor mele. Lungi perioade le-am şi notat. Am avut un carnet cu vise, foarte preţios, pe care l-am uitat într-un avion şi nu l-am mai regăsit, s-a pierdut. Poate că şi acesta este un semn.

În ce relaţie sînteţi cu imaginile pe care le aveţi asupra vieţii, asupra felului în care vedeţi viaţa? Cum vi le construiţi, de pildă?

Imaginile vin spontan. Imaginea n-o stăpîneşti, ceea ce stăpîneşti este gramatica, în sensul larg al cuvîntului, adică structurarea frazei. Cred că gramatica are o mare importanţă. Eu în liceu eram cam ignorant la gramatică, profesorii mei de română n-au reuşit să mă înveţe gramatică. Cînd am făcut gramatică latină, ca student la filologie clasică, atunci am început să înţeleg acest lucru: cum e făcută fraza. Asta cred că mi-a dat un imbold şi către literatură, cu efect întîrziat. Este ideea că textul alcătuieşte o construcţie cu articulaţii care trebuie să se susţină între ele. Textul trebuie să se balanseze, să aibă un fel de mobilitate, ca o construcţie metalică, care joacă puţin, dar care, totuşi, stă-n picioare. De altfel, cam toţi scriitorii pe care i-am cunoscut mai îndeaproape erau „grămătici“. De pildă, Eugen Ionescu era un om care cunoştea foarte bine gramatica franceză, a şi scris nişte exerciţii de gramatică. Fără gramatică, nu poţi să fii scriitor, de asta sînt absolut sigur.

E un fel de sănătate a textului?

Este un fel de garanţie a literaturii. Nu este literatură, dar este garanţia literaturii.

Nebunia ca imagine, poate şi din punct de vedere psihanalitic, cum ne-aţi explica-o?

Marele meu rateu în viaţă, deşi ratăm o mulţime de chestii, este că nu am scris o carte, pe care am proiectat să o scriu, dar nu cred că aş mai putea s-o scriu acuma. Ea ar fi putut să fie opus magnum pentru mine: „Nebunia ca operă“. Cred că chiar în sînul bolii psihice se manifestă pulsiunea de a construi. Bolnavul mintal construieşte, un delir este o operă, este un mod de a umple viaţa cu structură. Cineva care crede că este urmărit de poliţie, că este în centrul unui complot, construieşte un fel de roman. Deci nebunia este operă, una nescrisă. Asta este drama ei, că rămîne nescrisă. Este o operă care-l canibalizează oarecum pe cel care-o secretă, care mănîncă, care ucide. În loc s-o pui pe hîrtie şi să scapi de ea, vine ea asupra ta şi te distruge, te mănîncă, în cele din urmă. Dar asta înseamnă, totuşi, că, dacă nebunia este o operă, şi opera este în acelaşi raport cu nebunia. Ce te obligă să scrii un roman? La urma urmelor, nimic. Decît, poate, pulsiunea de a da un sens, o structură, de a da un sens narativ haosului interior. Pînă la urmă, există o rădăcină comună nebuniei şi povestirii.

Locuiţi în Elveţia acum. Ce sentiment vă încearcă cînd reveniţi în România?

Locuiesc peste tot, nici eu nu mai ştiu unde. Am o casă şi în Bucureşti, am una şi în Elveţia. Vin cînd vreau, plec cînd vreau, oricum, sînt foarte prezent în România, adică ştiu tot ce se-ntîmplă şi, de multe ori, iau şi poziţie, dar cred că trebuie să las din ce în ce mai mult, celor tineri, facultatea de a decide.

Cum ar trebui să decidem în actualitatea asta?

Ah! Trăim ceva foarte interesant. Trăim ceva care este echivalent cu mani pulite, cu operaţiunea mîini curate din Italia. Există un fel de revoluţie în România pentru eradicarea corupţiei. Sper că nu se va întîmpla ca-n Italia, unde operaţiunea mani pulite a adus în frunte tocmai pe cel mai mare escroc al Italiei, care era Berlusconi. Sper să nu se-ajungă la această situaţie paradoxală, astfel încît „curăţirea“ clasei politice să promoveze tocmai pe cei mai necinstiţi, mi s-ar părea absolut îngrozitor. Nu sîntem în afara pericolului. E clar. Însă ceea ce mă îngrijorează foarte mult este situaţia internaţională. Găsesc că mergem din ce în ce mai mult spre un conflict generalizat şi, după cum am mai spus, preocuparea noastră, în momentul de faţă, este pacea. Ar trebui să milităm, cu mai multă energie, pentru pace. Eu cred că, dacă intelectualii ar avea ceva de făcut în prezent, ar fi să se pronunţe în mod energic pentru pace. Avem nevoie de un nou Congres de la Viena. Acel Congres care a avut loc la Viena în 1814-1815 a pus puţină ordine, după războaiele napoleoniene, pentru cîteva zeci de ani buni. Ar trebui să aibă loc şi acum, într-o a doua versiune, într-o a doua ediţie, chiar la Viena, un oraş făcut pentru aşa ceva. Revenind la România, ca ţară mijlocie, ca ţară căreia destinul i s-a decis mai mereu din afară, sîntem interesaţi să fie pace pretutindeni; dacă nu, se vor declanşa mari crize, mari suferinţe. 

a consemnat Corina GOLOGOŢ