Am mai scris despre britanicii pe care nu mai știm cum să-i privim după Brexit. Am făcut mereu parte dintre cei, probabil nu puțini, care au admirat spiritul, civilizația și toate realizările acestui (fost) imperiu. De multe ori mi s-a atras atenția că, lăsînd la o parte unele ciudățenii sau lucruri pe care le fac pe dos față de europeni, britanicii au și defecte, în măsura în care poți vorbi despre așa ceva cînd vine vorba despre o întreagă națiune. Mi s-a tot spus că printre ei sînt foarte mulți xenofobi, că pot fi aroganți sau chiar bădărani, că-i disprețuiesc nu doar pe români, ci și pe alți locuitori ai vechiului „continent”, că pot avea două măsuri, că bețivii lor sînt mai răi decît ai noștri și așa mai departe. Am preferat să nu iau în seamă astfel de observații și să cred că marile calități ale britanicilor nu merită să fie umbrite de niște defecte care există peste tot. Îmi plac sporturile și jocurile inventate sau promovate de ei, mi-a plăcut curajul lor din al Doilea Război Mondial, mi-a plăcut tot ce ține de sistemul lor politic, Parlamentul și mai ales monarhia, m-a uimit lecția pe care le-au administrat-o argentinienilor în Malvine și atitudinea lor față de imperiul sovietic.

După Brexit însă, nu știu prea bine de ce, am început să mă gîndesc și la acele defecte pe care înainte nu voisem să le iau în considerare. Mi-am adus aminte cît de greu am reușit să vizitez Anglia în anii ʼ90, cînd mi-a fost necesară o invitație de la un cetățean britanic care, în prealabil, a fost obligat să depună niște documente financiare la primăria din Londra. M-am gîndit și prin ce birocrație a trebuit să trec, eu însumi, la ambasada din București, pînă am primit viza. Și nu eram decît un simplu turist, aveam de gînd să stau doar două săptămîni. Acolo, am fost mirat să văd cît de pestriță era lumea, cîți reprezentanți ai tuturor raselor și ai unor nenumărate nații nebritanice umpleau străzile, barurile și magazinele. M-am întrebat atunci dacă era posibil ca toți să fi trecut prin aceleași furci caudine pînă au obținut viza.

În fine, vreo zece ani mai tîrziu, la o altă vizită, mai lungă, cînd să închiriez o mașină am fost trecut deoparte și mi s-a spus, pe un ton mai coborît, că nu mi se poate oferi automobilul decît dacă arăt biletul de avion cu data plecării înapoi în România. Eram singurul de acolo pus în această situație și bineînțeles că nici prin cap nu-mi trecuse să iau cu mine în buzunar acel bilet de avion. Ideea neexprimată din spatele unei asemenea cerințe era, evident, că, român fiind, aș fi putut să nu mai returnez mașina. Am protestat cu voce tare, lucru care a părut să-i pună în încurcătură pe oficianți, și în cele din urmă au acceptat un compromis, adică să-mi rețină la ei pașaportul pe toată durata închirierii, ceea ce nu știu cît de legal era.

Tot pe atunci, la scurt timp după atentatele din iulie 2005, săvîrșite de patru cetățeni britanici, trei proveniți din familii de origine pakistaneză și unul născut în Jamaica, o tînără recepționeră de la o piscină, percepîndu-mi probabil accentul străin, mi-a atras atenția, preventiv și sever, că dacă nu-mi încui bagajele în dulapul din vestiar, exact așa cum scrie în regulament, ea cheamă poliția să mă aresteze. I-am răspuns zîmbind că vreau doar să înot și că nu doresc deloc să fiu arestat. Sigur, prin mintea mea treceau și alte cuvinte. Altădată, întrebîndu-l pe băiețelul unor arabi îmbrăcați tradițional, care se juca într-un parc din Londra cu fiul meu, de unde e, am fost mirat să-l aud spunînd mîndru: „From England!”. M-a întrebat la rîndul lui de unde sîntem și, la auzul numelui „România”, a fost complet derutat. Probabil că îl auzea prima oară.

Pe scurt, vreau să spun că nu de puține ori m-am simțit cam prost sau chiar discriminat (că tot e la modă să te declari discriminat) în relațiile cu autoritățile și cetățenii britanici. Dar de cele mai multe ori am încercat să înțeleg situațiile și, cum spuneam, am pus în față lucrurile bune și sentimentele pozitive pe care le-am avut față de englezi. Am acceptat cumva că, din rațiuni istorice, un pașaport britanic e mereu mai valoros decît unul românesc. Poate însă că, în timp, subconștientul mi-a fost întrucîtva afectat de aceste repetate întîmplări.

Altfel nu s-ar explica următorul fenomen. De curînd, întorcîndu-mă din Creta, la aeroportul din Chania, am mers către poarta de îmbarcare repartizată avionului de București, aflată ca mai întotdeauna, așa cum știm, printre ultimele, în fundul aeroportului. Spre deosebire de majoritatea celorlalți pasageri, care aparțineau unor țări din Spațiul Schengen, noi am trecut și prin porțile de control al pașapoartelor. Ei bine, cu cine credeți că eram supuși acolo controlului suplimentar? Cu cei care zburau la Londra. Pașapoarte britanice erau verificate la rînd cu ale noastre. Posesorii lor se înghesuiau cu noi în același colț mărginaș al terminalului. Poarta noastră era penultima din aeroport, iar a lor chiar ultima. Asta, evident, din pricina Brexit-ului. Iar fenomenul de care vorbeam a fost că, văzînd una ca asta, nu m-am putut stăpîni să mă bucur. I-am privit cu multă satisfacție pe britanici cum se buluceau către acea poartă ca niște români, ca să zic așa. Uneori roata se mai învîrte. Pînă la un punct însă, fiindcă pe noi ne-au dus la avion cu un autobuz, în vreme ce avionul lor, Ryanair, a tras la poartă, să-i ia direct, chiar dacă nu existau burdufuri. Un avantaj tot mai păstrau.