În urmă cu 20 de ani, la sfîrşitul lunii septembrie 1991, cînd la putere era FSN şi preşedinte – Ion Iliescu, Bucureştiul era invadat de mineri pentru a patra oară. La ceva mai mult de un an după ce veniseră să-i „pună la punct“ pe reprezentanţii opoziţiei, oamenii lui Miron Cozma aveau o răfuială cu Guvernul Roman, care, chiar cu acea ocazie, a şi fost demis. La 26 septembrie, Miron Cozma îşi anunţa ortacii că se pot întoarce acasă pentru că revendicările lor ar fi fost satisfăcute. Totuşi, aceştia n-au renunţat la o ultimă acţiune (după ce duseseră adevărate lupte în Piaţa Victoriei şi la Cotroceni), pornind cu lanţuri, răngi şi topoare către Dealul Mitropoliei, unde pe atunci era sediul Camerei Deputaţilor. Parlamentul era păzit, dar cînd minerii s-au apropiat, cordonul jandarmilor s-a desfăcut lăsîndu-i să treacă. Minerii au intrat în clădirea Parlamentului, unde au fost însă opriţi de Ion Raţiu, care le-a spus cu mult curaj şi fermitate că n-au ce căuta acolo. Jandarmii – s-a aflat ulterior – primiseră ordin să se dea la o parte. Comandantul acelui dispozitiv de apărare era, după cum a descoperit presa de atunci, un ofiţer pe nume Gheorghe Lupu. 

Opt ani mai tîrziu, cînd la putere era CDR iar preşedinte – Emil Constantinescu, minerii se agitau din nou şi voiau să vină la Bucureşti. Trupe de jandarmi şi de luptători DIAS şi BAOLP fuseseră trimise să-i oprească în defileul Jiului. Minerii au trecut însă, ca prin minune, de toate barajele care ar fi trebuit să-i oprească. Jandarmii se retrăgeau de peste tot, fără nici o confruntare. Ministrul de Interne Gavril Dejeu a demisionat. Ulterior, forţele de ordine s-au regrupat la Costeşti, unde a avut loc celebra confruntare, în urma căreia însă nu erau semne că înaintarea minerilor putea fi oprită. Mai mulţi jurnalişti trimişi să relateze evenimentele de la faţa locului l-au văzut seara pe comandantul forţelor de ordine, generalul Gheorghe Lupu, îmbrăcat civil, refugiat într-o casă particulară, unde sorbea liniştit dintr-un castron cu supă, aparent fără vreo grijă de subordonaţii lui cei copleşiţi de mineri şi împrăştiaţi în dezordine. Ajuns deja general, fostul comandant al detaşamentului din faţa Parlamentului a făcut exact acelaşi lucru pe care îl făcuse şi în 1991. Cercetat pentru neglijenţă în serviciu, pentru că şi-a abandonat hainele militare şi propriii soldaţi, pentru general s-a dat soluţia neînceperii urmăririi penale. Însuşi Emil Constantinescu avea să afirme ulterior că interese oculte au făcut ca justiţia să nu ajungă la o soluţie firească în acest caz.  

*  *  *  

În octombrie 2002, cînd la putere era PSD, preşedinte era Ion Iliescu şi premier Adrian Năstase, naţionala de fotbal a României a jucat un meci oficial de calificare pentru Euro 2004, cu Norvegia. Meciul, disputat în Ghencea, a fost pierdut de români cu 0 la 1. Terenul a semănat cu o adevărată mocirlă – ceea ce a stîrnit indignarea suporterilor şi reacţii foarte critice din partea comentatorilor. Prim-ministrul Adrian Năstase a promis atunci că următorul meci acasă al reprezentativei naţionale, va fi jucat în condiţii mult mai bune, pe stadionul Naţional. Sarcina de a instala gazonul perfect, care să spele ruşinea din octombrie, a fost atribuită firmei lui Adrian Oprişan, frate al preşedintelui (PSD) Consiliului Judeţean Vrancea – Marian Oprişan. În ciuda suspiciunilor presei, premierul a dat asigurări, pînă în ultimul moment, că la ora începerii meciului cu Danemarca, din 29 martie 2003, gazonul va fi perfect. Dar deja povestea e cunoscută. În ziua meciului, peste cincizeci de mii de spectatori şi milioane de telespectatori au avut surpriza (sau confirmarea) să vadă, în loc de gazonul promis, o suprafaţă de nisip pe care din loc în loc crescuseră nişte smîrcuri de iarbă. România a pierdut meciul cu 2 la 5 şi, totodată, şi calificarea la Campionatul European din Portugalia (nu neapărat din cauza terenului, cu care jucătorii români şi danezi s-au luptat deopotrivă). Scandalul a fost imens. Victor Ponta, pe atunci şeful corpului de control al premierului, a fost pus să cerceteze situaţia şi a descoperit că vinovat de starea terenului fusese Adrian Oprişan. 

Opt ani mai tîrziu, în 2011, cînd la putere era PDL şi preşedinte – Traian Băsescu, s-a inaugurat în România un stadion de fotbal, considerat a fi primul stadion modern de după Revoluţie. Meciul inaugural, România-Franţa, făcea parte din calificările pentru Campionatul European din 2012. România a obţinut un rezultat de egalitate 0-0 care a compromis şi ultima şansă de calificare. Peste cincizeci de mii de spectatori şi milioane de telespectatori au fost impresionaţi de noul stadion, dar gazonul s-a dovedit a fi un adevărat coşmar. Brazde întregi de iarbă cu pămînt se desprindeau sub picioarele jucătorilor. Firma responsabilă cu instalarea gazonului de pe noul stadion – s-a aflat cu stupoare – aparţinea aceluiaşi Adrian Oprişan, fratele aceluiaşi Marian Oprişan, reales între timp în aceeaşi funcţie de preşedinte al Consiliului Judeţean Vrancea.