Ţin să vă fac cunoscut că în săptămîna 9 mai-16 mai 2010, mi-au trecut prin minte următoarele gîndiri şi imagini, conform unui plural eminescian de o stranie frumuseţe:
Oricît de complicată a fost Ziua Europei la cel mai mic nivel al monedei sale (1,26 $), ca republican român am fost bucuros că fostul rege Mihai I a participat la parada din Moscova prilejuită de cei 65 de ani de la victoria asupra fascismului; sînt mulţi anticomunişti care nu mai vor să audă de această victorie, socotind-o a unor aliaţi nefireşti – Stalin, Roosevelt şi Churchill, sovietici şi democraţi – şi ca atare a unor învingători nevalabili prin tot ce a urmat. Am buni cunoscuţi de dreapta care mă privesc ca pe un om de stînga fiindcă de 9 Mai îmi felicit cei cîţiva prieteni antifascişti, ca să nu uităm zdrobirea hitlerismului. Fără această victorie, s-ar fi instaurat în lume „o ordine nouă“, în care dreapta şi stînga nu ar mai fi existat. Cu un talent aparte în ignorarea contextului istoric, aceşti anticomunişti – monarhişti fierbinţi în urmă cu 20 de ani, azi reci faţă de rege – pun cu cea mai rapidă suficienţă a gîndului semnul egal între Hitler şi Stalin; li se pare, cum se spune, OK. Nu e deloc OK (adîncim altă dată problema, dacă, desigur, vă interesează). Flaubert avea o idee foarte dură pe care, în politeţea mea discutabilă politic, o rostesc mut o dată pe an, de 9 Mai, cînd aud că regele Mihai, arestîndu-l pe Antonescu şi refuzînd să stabilească o linie de rezistenţă între Galaţi şi Nămoloasa, ne-a vîndut ruşilor: „Sînt evenimente din care oameni deştepţi rămîn idioţi pe viaţă“.
Şi îmi vine în minte finalul lui Sartre, în Le sursis, cînd Daladier se întoarce de la München, în ’38, unde a semnat alături de Chamberlain pactul cu Hitler, asigurînd cică pacea în Europa, mii şi mii de francezi îl aclamă, iar el, trecînd printre ei, le spune în gînd, atît: „Proştilor!“.
Ca de obicei cînd îmi apare Sartre, soseşte şi Camus, despre care tot în aceste zile am citit că, în 1946, la prima lui călătorie în Statele Unite, a citit pe vapor Război şi pace, iar la debarcarea pe pămîntul Statuii Libertăţii a fost supus, cu scuzele de rigoare, unui lung interogatoriu, fără să i se dezvăluie motivele; era vremea cînd Comisia pentru cercetarea activităţilor anti-americane cerea tuturor celor care intrau în SUA să declare dacă sînt sau au fost membri ai Partidului Comunist. Camus, în cererea sa de viză, a omis să scrie că a fost, iar FBI a concluzionat, cum-necum, că nu e periculos pentru securitatea Statelor Unite. Dacă aveţi printre dvs. un bun psiholog, o să vă explice că nu e nimic de mirare că reţin asemenea amănunte aparent fără semnificaţie. Mult mai mirat am fost auzind că, tot în aceste zile, preşedintele Rusiei şi-ar fi exprimat nemulţumirea pentru prea numeroasele portrete ale lui Stalin prezente în defilarea veteranilor de război. Mi se pare postmodernist pentru un preşedinte al Rusiei.
Printr-o legătură de idei (pe care nu mă grăbesc s-o lămuresc, sperînd că o veţi înţelege de la sine), duminică 16 mai am comemorat singur, acasă, 71 de ani de cînd Isaac Babel – idolul meu literar – a fost ridicat, la Moscova, în 1939, închis, anchetat de oamenii lui Beria, silit să recunoască, sub presiune, că a spionat pentru André Malraux, încredinţîndu-i date despre „starea flotei aeriene sovietice“ (!!), ca la 27 ianuarie 1940 să fie „smuls fiziceşte vieţii“, expresie nemuritoare a unui comunicat TASS la reabilitarea lui în 1956. Sînt 20 de ani de cînd am aflat cu precizie aceste date, dintr-o revistă sovietică – Ogoniok. Ele nu sînt însă sigure. Ziua şi anul morţii lui sînt diferite în Enciclopedia Sovietică şi Enciclopedia Universală Britanică. Eu însă continui să-l comemorez în fiecare an, la şapte zile după ziua victoriei asupra fascismului. E felul meu de a aniversa separat zdrobirea lui Hitler şi descătuşarea de stalinism. Nu-i confund, îi detest diferit. Dacă aceste informaţii vi se par complicate în contrarietatea lor, gîndiţi-vă şi dvs. la această însemnare din Jurnalul lui Kafka: „Murdar şi pur, ca orice om care gîndeşte intens“.
Vă mulţumesc dacă, citindu-mă, nu aţi ridicat din umeri.
