Îl recitesc, cu voluptate, pe Bill Bryson şi nu pot abţine să nu împărtăşesc cu dumneavoastră, în continuare, o parte dintre deliciile lecturii. Dacă săptămîna trecută ne-am amuzat cu întîmplările publicistului american, la plajă, haideţi astăzi să-l urmărim pe acelaşi simpatic Bill, la tuns, pentru o nouă porţie de agorafobie... veselă. Textul la care mă refer acum este cuprins în acelaşi volum de tablete scriitoriceşti – publicate în anii ‘90 (Notes from a Big Country/Însemnări dintr-o ţară mare) şi se intitulează A Visit to the Barbershop/La frizerie. Bryson crede (şi încearcă să ne convingă şi pe noi de acest lucru) că are „un păr fericit“. Cum se tălmăceşte metafora? În felul următor: oricît de liniştit, de serios, de formal ar fi lingvistul, într-o situaţie dată, părul lui pare întotdeauna să benchetuiască. În orice fotografie de grup, îl poţi imediat localiza pe Bill după păr – păr care ascultă, aparent, într-o manieră unică şi stranie, totodată, un album disco numit Dance Craze ’97 (în paranteză fie spus, ca unul care l-am văzut pe Bryson, confirm, pînă la un punct, validitatea observaţiei de mai sus). Un motiv posibil al dezmăţului capilar ar putea deriva din faptul că scriitorul nu agreează vizita la frizerie, permiţînd destul de rar cîte unui maestru al pieptenelui şi foarfecelui să se amuze puţin cu părul său. Aceasta, din cel puţin două cauze. Mai întîi, simte un fel de neputinţă combinată cu insecuritate, în momentul în care e învăluit într-un cearceaf alb, aidoma unei mumii, în timp ce în jurul lui se mînuiesc obiecte ascuţite, iar, apoi, pe parcursul celor cam 250 de experienţe „frizereşti“, acumulate într-o viaţă de om, a învăţat că – orice ai face şi ai spune – un frizer îţi va oferi, ultimativ, tot tunsoarea pe care doreşte să ţi-o ofere, şi nu cea pe care, eventual, ţi-o imaginezi tu. Prin urmare, episodul din frizerie rămîne mereu pentru Bryson unul traumatizant, derulîndu-se, fatidic, cu mici variaţiuni, cam după acelaşi tipar. „Cum aţi dori să vă tund?“, întreabă (inutil) frizerul. „Doar o îndreptare simplă“, răspunde autorul îngrijorat. Mai tîrziu adaugă, cu jumătate de glas: „Ceva standard, dar respectabil, gen funcţionar de bancă sau contabil.“

„Aveţi aici cîteva modele“, spune băiatul plictisit, întinzîndu-i nişte fotografii şi agitînd deja foarfecele în mînă. „Parcă aş vrea ceva mai puţin bătător la ochi“, precizează Bill cu inima strînsă. „Ceva mai natural, adică?“ „Exact.“ „Ca tunsoarea mea, de exemplu?“ Autorul priveşte speriat părul frizerului, păr ce-i sugerează un hidroavion înaintînd prin valurile mării cuprinse de furtună. „Chiar mai şters decît atît!“, adaugă Bill speriat. Tînărul hairstylist dă din cap cu înţelepciune şi conchide irevocabil: „Ştiu exact ce vă trebuie. O numim Wayne Newton. E o tunsoare foarte populară, toată lumea din echipa de popice o are.“ „Nu cred că vreau tunsoarea Wayne Newton“, strigă Bill disperat, dar vocea îi este deja acoperită de zgomotul maşinii electrice, iar bărbia i-a fost împinsă, pe nesimţite, în piept. Din această poziţie – a cărei durată depăşeşte orice previziuni –, Bryson murmură, în răstimpuri – „Nu prea mult, nu prea mult!“ –, însă lamele foarfecelor clămpăne necruţător. În sfîrşit, după o tortură de multe minute, frizerul îi ridică autorului capul, cu un gest ferm, imposibil de contracarat. „E bine aşa, ca lungime?“ întreabă el grăbit. Bryson priveşte în oglindă, cu multă bunăvoinţă, dar, fără ochelari, tot ceea ce vede e un balon roz, pierdut în depărtări. „Nu ştiu, pare cumplit de scurt.“ Observă totuşi că frizerul are o mică nemulţumire în priviri. „La ce ne-am hotărît, pînă la urmă – Paul Anka ori Wayne Newton?“, întreabă el netulburat, în timp ce Bill simte că intră în colaps. Apoi, după o pauză considerabilă, adaugă: „Cît de repede vă creşte părul?“ „Nu foarte“, spune Bill tot mai agitat. „De ce, e vreo problemă?“ „Oh, nu!“, zice frizerul într-un mod care înseamnă – „Oh, da!“ „E în regulă! Doar că v-am făcut partea stîngă a capului în stilul Paul Anka, iar dreapta în Wayne Newton. Să vă întreb altceva: aveţi pe acasă o pălărie mare?“ Pe cînd scriitorul îşi caută buimac ochelarii, tînărul se duce să se consulte cu cîţiva colegi (Bill aude numai cum le spune celorlalţi: „Trebuie să fie vina antihistaminicelor pe care le iau!“) Toţi vorbesc, ulterior, în şoaptă, privindu-l pe Bryson aşa cum priveşti victima muribundă a unui accident de maşină. Un alt expert din echipă se apropie şi constată savant că totul se poate îndrepta printr-o modificare ad-hoc „Barney Rubble“. „Barney Rubble!“ ţipă scriitorul îngrozit. „Asta dacă nu doriţi un Hercule Poirot“, replică foarte calm tînărul artist. În fapt, nici nu mai contează extrem de mult. Bill acceptă „reparaţiile“ cu resemnare şi, la final, cînd se uită în oglindă, vede o plăcintă de lămîie prevăzută cu urechi. Lasă o sumă uriaşă de bani şi, revenind acasă, primeşte întrebarea soţiei ca pe un croşeu în bărbie: „Le-ai spus ceva urît frizerilor?“ „Nu, le-am spus numai că aş vrea să arăt ca un funcţionar de bancă.“ Spre consolare, doamna Bryson îi aduce din debara pălăria mare.

Ani la rîndul, în septembrie, experienţa lui Bill Bryson la frizerie ar fi putut funcţiona ca un text sacru pentru generaţia mea. Cei care mai spun că Revoluţia din 1989 nu a schimbat nimic să-i privească o clipă pe şcolarii de astăzi şi apoi să-i compare cu noi.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.