Patronatul Rompan a anunţat că după 1 noiembrie va scoate pe piaţă pîine făcută după reţeta de pe vremea lui Ceauşescu. Patronatul susţine că reţetele de pîine dinainte de 1989 erau mai bune, mai sănătoase şi mai naturale decît cele de astăzi. Asta pentru că în reţetele de pe vremea lui Ceauşescu nu intrau actualii amelioratori de gust, care n-ar fi tocmai sănătoşi. În plus, spun cei de la Rompan, vechile reţete conţineau lapte (care, cu timpul, ar fi fost înlocuit cu apă) şi adaosuri de zahăr şi grăsimi, care astăzi nu mai sînt.  

Sînt convins că unele reţete de atunci erau mai bune decît unele reţete de astăzi. Convins sînt şi că, din punctul de vedere al afacerii, ideea patronilor din industria panificaţiei poate fi una de succes, tot aşa cum de succes pare a se fi bucurat şi relansarea Eugeniei sau a ciocolatei Rom. Nu e nimic rău în a recupera unele lucruri cu care lumea era obişnuită şi care se vindeau bine. Nu la fel de convins sînt însă că eventuala sugestie care ar putea reieşi din această iniţiativă, şi anume că pîinea de pe vremea lui Ceauşescu era bună, ar fi prea fericită. Pe fondul nostalgiilor comuniste, într-o epocă în care ignoranţa legată de ce a însemnat comunismul e tot mai mare, nu ar fi chiar de dorit ca unii să folosească asemenea argumente pentru a întări ideea că pe vremea lui Ceauşescu era bine. Deci nu ideea comercială a celor de la Rompan ar fi în neregulă, ci un eventual efect ideologic.  

Şi, pentru o mai bună informare a oamenilor, ar trebui, poate, amintite unele realităţi legate de pîinea din acele vremuri. Poate că şi cei de la Rompan ar fi trebuit să sublinieze unele lucruri, dar şi jurnaliştii au această datorie. Unii îşi amintesc, alţii poate că nu. De exemplu, eu am apucat vremea cînd o pîine costa 25 de bani sau cînd vînzătoarea putea tăia o jumătate sau un sfert de pîine, pentru cei care doreau. De multe ori, pîinea se vindea caldă, de unde şi celebra vorbă. Dar la fel de adevărat e că se vindea toată, adică se termina şi apoi trebuia să aştepţi cine ştie cît pînă venea altă maşină. Între aleatoriile momente de aprovizionare, pe rafturi mai rămîneau unele „exemplare“ vechi, întărite, ca nişte pietroaie. Cei care nu apucau pîinea caldă trebuiau să se mulţumească şi cu aşa ceva. Pietroiul acela putea fi întrucîtva resuscitat pe moment, dacă îl udai şi îl băgai în cuptor, învelit într-o cîrpă. Gospodinele ştiau tot felul de asemenea secrete de supravieţuire. Magazinele în care se vindea pîine erau ceva mai rare decît astăzi, în oraşe ele existau doar în aşa-numitele „complexuri comerciale“ (cîte unul pentru fiecare complex). În economia şi în comerţul de stat (să nu uităm că fabricile de pîine şi magazinele erau toate numai ale statului), nu se ţinea cont de ideea cererii şi a ofertei. Ca să se asigure că vor găsi pîine proaspătă, mulţi se învăţaseră să meargă direct la fabrică (în Bucureşti ştiam vreo două), unde se formau nişte cozi enorme; nu că la „complexurile din cartier“ n-ar fi fost cozi, la pîine mereu se făcea coadă, mai ales spre sfîrşitul anilor ’80.

Dacă la începutul domniei lui Ceauşescu se găseau cîteva sortimente – albă, neagră, intermediară, rotundă, franzela Bucureşti (de care vorbesc astăzi cei de la Rompan), chifle, cornuri, covrigi şi japoneze –, spre sfîrşit, practic, nu mai era decît un singur fel. Reţetele de care se vorbeşte astăzi rămăseseră doar pe hîrtie (dacă vor fi fost vreodată respectate în totalitate, în realitate), aşa cum doar pe hîrtie erau şi generoasele sloganuri comuniste care vorbeau despre cea mai bună dintre lumi şi despre viitorul ei luminos.

Pîinea aceea, de un singur fel, era de multe ori necoaptă în interior. Cuptoarele industriale sufererau din cauza presiunii scăzute a gazelor, mai ales iarna. Nu de puţine ori, franzela aceea avea o mare gaură în mijloc, probabil că mulţi îşi amintesc. În meniul românilor de pe atunci, pîinea era la mai mare preţ decît astăzi, pentru că alimentaţia era, evident, mai puţin variată. Pîinea era de bază. Uneori, foamea era un fenomen destul de concret şi aşa se explică şi de ce copiii trimişi să stea la coadă să cumpere pîine de multe ori o mîncau pe drum, înainte să ajungă cu ea acasă.  

De asemenea, nu se poate uita cum, în ultimii ani ai regimului comunist, ţăranii ajunseseră să cumpere pîine de la oraş, fiindcă în sate nu se mai găsea, iar „colectivizaţi“ fiind, oamenii de la ţară nu mai aveau nici obiceiul şi nici posibilităţile de a-şi face singuri pîinea, ca odinioară. Veneau la oraş cu nişte saci mari de pînză şi, cînd prindeau ocazia, îi umpleau cu franzele. Îi vedeai apoi în trenurile de navetă, cu acei saci în spate. Nu le era prea uşor să facă asta, mai ales că în multe oraşe, autorităţile comuniste dăduseră dispoziţii ca pîinea să se dea pe buletin, adică numai celor care puteau dovedi că nu au domiciliul în altă parte. Mulţi orăşeni erau revoltaţi că ţăranii luau cu sacul, şi lor nu le mai rămînea destulă pîine. Apăruseră zvonuri că acea pîine e dată la porci. Era adevărat şi că ţăranii nu prea mai aveau nici ce să dea de mîncare porcilor pe care-i creşteau prin gospodărie. Cei care munceau pe ogoare şi cultivau grîul, aşa cum erau reprezentaţi pînă şi pe stema oficială a ţării, nu mai aveau pîine.

Şi astăzi există pîine proastă pe piaţă, dar sînt şi sortimente care, pe vremea comunismului, ar fi fost de neimaginat. Există şi maşini individuale, cu ajutorul cărora fiecare poate să-şi prepare pîinea exact cum vrea. Dacă la toate minunile şi prostiile care se găsesc pe piaţă, se adaugă şi produse făcute după reţetele teoretic bune din vremea comunismului e cu atît mai bine. Putem să ne amintim că uneori mai erau pîini bune şi pe atunci, dar să nu uităm totuşi cum era, de fapt, în comunism, Pîinea (noastră cea de toate zilele).