Între verbele a se preta şi a presta pare să se fi creat, pentru unii vorbitori, o confuzie paronimică: aceasta îi poate face să înlocuiască primul verb, mai puţin frecvent în uz, cu cel de-al doilea, mai cunoscut. Eroarea nu este foarte răspîndită: nu o găsim în genere în textele ceva mai atent redactate, din spaţiul publicistic profesionist, dar este prezentă în postările pe reţelele de socializare, în blog-uri sau în diverse comentarii din Internet: „păcat că te prestezi la așa ceva“ (facebook.com), „n-am crezut vreodată… un bun doctor să se presteze la aşa ceva“ (ibidem), „nu mi-am imaginat că sînteți aşa neserioși, un magazin online atît de mare să se presteze la astfel de lucruri“ (ibidem), „mi se pare urît şi penibil să te prestezi la aşa ceva“ (instagram.com), „chiar nu ai ce mînca încît să te prestezi la aşa ceva, să intri în jocul ziariştilor pentru a denigra o mare vedetă a României…?“ (bad-angel-ro.blogspot.com), „o valoare ce nu s-a prestat la măgării“ (erepublik.com), „e ceva inimaginabil ca un jucător profesionist să se presteze la aşa ceva“ (gsp.ro) etc.
Verbul a se preta are contexte limitate de utilizare – se construieşte cu pronume reflexiv şi cu prepoziţia la – şi două sensuri principale, diferenţiate mai ales prin absenţa sau prezenţa unor presupoziţii negative asupra obiectului său. A se preta are un sens neutru („a se potrivi la…, a fi bun la…“, DEX) şi unul marcat depreciativ: „a consimți să facă ceva incorect sau care este sub demnitatea sa“ (DEX). Multe dicţionare uită să precizeze că sensul negativ este caracteristic pentru construcţia cu subiect uman. În Dicţionarul limbii române (DLR), primul citat pentru sensul uman negativ provine din schiţele lui Caragiale: „În schimbul unui mizerabil salariu de magistrat inferior, să mă pretez la o infamie“ (Greu, de azi pe mîine… sau unchiul și nepotul). Cuvîntul apare, în acelaşi gen de context, la Urmuz: „Algazy nu ia mită… O singură dată s-a pretat la o asemenea faptă, cînd era copist la Casa bisericii; dar nu a luat atunci bani, ci numai cîteva cioburi de străchini“ (Algazy & Grummer). Verbul provine din franceză, unde etimonul său, prêter, are multe sensuri – în primul rînd „a da cu împrumut“ şi „a atribui“. Construcţia imitată în română – se prêter à – este în franceză diferenţiată după tipul de subiect, iar dicţionarele indică acest lucru în mod clar: cu subiect inanimat, verbul înseamnă „a fi potrivit (cu ceva)“, iar cu subiect uman, „a consimţi, a se supune“ – deci a se implica doar parţial (cu diferenţa dintre o dăruire totală şi un simplu „împrumut“). În română nu s-a preluat sensul principal al verbului, iar sensul negativ s-a specializat mai clar. E drept, unele citate actuale par să nu mai ţină cont de diferenţa dintre subiectul uman şi cel non-uman, acceptînd pretarea la activităţi neutre sau pozitive; cred totuşi că acestea reprezintă doar excepţii sau confuzii accidentale: „să ştii că eu am şi alte talente, cum ar fi dansul, da, să ştiţi ca dansez foarte bine şi mă pretez la mai multe stiluri“ (forum.onlinesport.ro); „de obicei, mă pretez la ture lungi, fiindcă îmi place să fac cît mai mulţi paşi cînd ajung pe munte“ (carpati.org). La persoana I singular, formula emblematică pentru a se preta rămîne eu nu mă pretez la aşa ceva!
Verbul a presta – împrumut modern din latină, din praestare – are o folosire mai largă, mai ales în limbajul administrativ, în stilul oficial; sensul său („a îndeplini o muncă, a desfășura o activitate; a face, a executa, a furniza un serviciu“, DEX) este destul de general, iar combinaţiile tipice permit un număr redus de complemente directe: se prestează servicii, activităţi, muncă în folosul comunităţii etc. Din punct de vedere etimologic, a presta şi a preta sînt strîns înrudite, pentru că verbul prêter provine chiar din latinescul prae-stare. Ceea ce nu scuză, desigur, confuziile actuale.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
