Am primit zilele trecute un mesaj electronic năucitor. România Literară îmi scria – sub un subject al maximei urgenţe (Help!) şi într-o limbă engleză aproximativă – că, în urma unei călătorii (în Ucraina, parcă!), rămăsese profund traumatizată. Atacată, lovită, jefuită (de separatiştii rusofoni pesemne), doamna Literară îmi cerea imperios ajutorul – pecuniar, se înţelege. Eram rugat, politicos, să expediez o sumă de bani la o anumită adresă poştală. Emiţătoarea lacrimogenei misive încheia apelul, plină de candoare, în felul următor: „Sper, dragă prietene, că mesajul meu te găseşte sănătos şi bucuros. A ta, cu drag, România.“ Cu toată emoţia necondiţionată, pricinuită de faptul că însăşi România mi se adresa mie, direct, cu atîta amiciţie, a trebuit să-mi vin repede în fire şi să recunosc acolo o nouă (nostimă, în felul ei) spargere de cont electronic, coroborată cu o veche escrocherie (despre care am mai scris aici şi cu altă ocazie). Particularitatea acestui caz venea însă din faptul că hackerii (ruşi, ucraineni?) confundau, hilar, o publicaţie culturală cu o persoană. Şi, totuşi, întîmplarea a avut şi o componentă serioasă, atingînd, straniu, problema care mă preocupă încă din tinereţe: interferenţa dintre viaţă şi text. Mircea Cărtărescu a folosit, în anii ‘80, un termen convingător pentru a o defini – texistenţă. De aceea, nu pot să ascund detaliul, am experimentat o uşoară stare euforică în faţa computerului, lecturînd scrisoarea atît de vie a unei reviste pe care o preţuiesc dintotdeauna şi printre ai cărei colaboratori (din vina mea!) sporadici mă număr de mai bine de un deceniu. Pentru cîteva secunde, am avut senzaţia că lumea textului îmbrăţişa lumea reală, oferindu-i frumuseţe, dar preluînd totodată de la ea sînge şi viaţă. Dacă nu aş fi un individ preponderent raţional, probabil că, furat de entuziasm, m-aş fi lăsat pradă tentaţiei de a răspunde la respectiva scrisoare. Cîte nu aş fi avut să-i povestesc doamnei România Literară, fie şi la vreme de restrişte „ucraineană“, precum cea invocată în mesaj! Intervalul „texistenţial“ fascinează prin dualitatea sa ontologică, prin capacitatea lui de mediatrix – vorba Simonei de Beauvoir –, prin calitatea sa de go-between, în substanţa cărora impulsurile confesiunii ajung să fie acute.

Tentaţia răspunsului fu cu atît mai mare, cu cît solicitarea electronică a României se petrecuse într-un context cu iz paranormal. Fac din start precizarea (asemenea doamnei Antoaneta Ralian, într-o excelentă naraţiune din Amintirile unei nonagenare, carte apărută recent la Humanitas, ce nu ar trebui ratată de nimeni, unde relatează cum, rămasă descoperită material la Tel Aviv, alături de soţul său, l-a întîlnit, absolut neverosimil şi indiscutabil supranatural, în ceasul de ananghie, pe vărul bogat de la Paris!) că am capul bine înfipt între umeri şi nu mă abandonez cu uşurinţă ispitelor dimensiunii transcendente. Cu toate acestea, în dimineaţa receptării scrisorii României Literară (scuzaţi formula, însă personalizarea expeditorului, cu prenume şi nume, trebuie pusă în evidenţă!), terminam articolul „Trauma primordială“ (apărut, la rubrica „Prezentul discontinuu“, săptămîna trecută). Acolo, îmi aminteam, între altele, un obicei pe care mi-l creasem în copilărie – acela de a mă juca printre miile de manuscrise din editura unde lucra tatăl meu. La nici cîteva minute de la terminarea textului cu pricina şi citirea misivei disperate a speriatei Românii, mă loveşte, pe nepusă masă, o altă secvenţă din memoria mea afectivă, legată de mixajul dintre text şi existenţă şi manuscrisele din biroul editorial al tatălui meu. Curat paranormal! Iată secvenţa. O profesoară mai puţin vizibilă, de la Literele ieşene, încredinţa, în anii ‘70, editurii pomenite, o monografie despre Miron Costin. Beleaua citirii manuscrisului şi redactării referatului de specialitate căzu pe bietul taică-meu. Încă de la primele pagini, nefericitul redactor descoperi, stupefiat, că unul dintre capitole se intitula „Proeminenţa lui Miron“. Nici celelalte nu se lăsau mai prejos. Cu o voioşie istorico-literară demnă de standardele culturale ale domnişoarelor de pension, şi ele stabileau familiarităţi anormale cu marele cronicar, sugerînd o notă stilistică profund bucolică. Bătrînul meu – neastîmpărat cum l-am ştiut toată viaţa – n-are nimic mai bun de făcut şi scrie în referat: „Devotată ideologiilor postmoderne care predică o proximitate pînă la simbioză între existenţă şi literatură, doamna profesoară E.S. nu vede în Miron Costin doar un personaj istoric şi cultural, ci o fiinţă vie, palpabilă, căreia i se pot resuscita şi simţi proeminenţele. Nu înţelegem însă de ce substantivul proeminenţă din titlul capitolului este lăsat la singular. Lucrul produce ambiguitate, îndemnîndu-ne să ne întrebăm, tulburaţi, la care proeminenţă a lui Miron se referă autoarea: cea din faţă sau cea din spate?“ Conducerea editurii a respins volumul şi a avut grijă să popularizeze neoficial referatul care a constituit o sursă de amuzament printre intelectualii ieşeni ai vremii. Aşadar, dragă România Literară, dacă ar fi să-ţi răspund, ca unei bune amice, aş zice că sînt gata să-ţi trimit banii solicitaţi, în numele texistenţei, cu condiţia să-mi promiţi că, vreodată, la fapt de seară, vei binevoi să-mi arăţi frumoasele şi ameţitoarele tale proeminenţe

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.