Am oroare în faţa diverselor forme de birocraţie încă din copilăria marcată de hidoasele ei înfăţişări date de comunismul dirijat de hoardele de inculţi deveniţi conducători. Credeam atunci că regulile sutelor de cereri, rapoarte, dări de seamă, planuri de măsuri cu termene şi responsabilităţi, CV-uri numite atunci biografii, în care inclusiv detalii despre istoria familiei erau esenţiale, sînt suprema bucurie a intelectualizaţilor, doar pe criteriile apartenenţei la aşa-zisa clasă muncitoare.

Am trăit perioada de după ’90 cu speranţa, mai ales la început, că ne vom debarasa de hîrtiile doveditoare a nimic. Eram optimist. Dar, iată, etapele petrecute în a ne integra regulilor Europei unite nu numai că nu au continuat procesul de debirocratizare, ci l-au accentuat, adesea cu forme greu de imaginat înainte. După anii 2000, proiectele europene şi multe altele de acest tip au condus treptat la o birocraţie din ce în ce mai stufoasă, cu sute de pagini de semnături, de defalcări ale activităţilor, pe ore, chiar minute, totul depozitat solemn pe hîrtie, în dosare, pe calculator, pe CD-uri, iar transferul dosarelor unui singur proiect nu se mai poate face decît cu căruciorul sau cu microbuzul. Există probabil şi explicaţia ca teama organismelor europene de incorectitudine pe aceste plaiuri să fi înăsprit regulile pentru noi. Cred însă că explicaţia majoritară vine din calitatea profesională a cetăţenilor noştri desemnaţi cu responsabilităţi în astfel de acţiuni. Unii dintre aceştia s-au deformat profesional, ajungînd să trăiască o bucurie cuplată cu un simţ de superioritate în faţa tabelelor colorate, programelor-cadru, semnăturilor pe cîte trei-patru pagini, culorilor şi siglelor.

Iar multe dintre proiectele europene din domeniul IT, dedicate construirii unor platforme online pentru diverse activităţi, în loc să simplifice accesul, au dus la o birocratizare incredibilă a acţiunilor respective în dauna activităţilor curente. Un exemplu: a te înscrie pe o platformă din domeniul educaţiei, ca expert, să spunem, înseamnă adesea o muncă de zile, cu o întreagă ţesătură de butoane inutile, cu date fără importanţă. Inclusiv CV-ul, de regulă existent la purtător, trebuie refăcut pas cu pas, liniuţă cu liniuţă. Nu mi-am închipuit, în cei peste patruzeci de ani de activitate legată de şcoală, că voi ajunge să îmi refac CV-ul în multe ore de stat în faţa calculatorului. Cine răspunde de timpul meu pierdut în dauna activităţii de profesor? Şi asta se întîmplă la scară naţională cu mii de dascăli. Se adaugă, evident, şi cireaşa de pe tort: adesea, platforma se blochează.

Altă bazaconie: celebrele dosare pentru gradaţii de merit în preuniversitar, unde condiţiile şi punctajele sînt stabilite în fiecare judeţ în comisiile paritare inspectorat-sindicate, au ajuns să cîntărească uneori peste zece kilograme. Foarte grav fenomen: în loc ca dascălii să fie dedicaţi realelor procese didactice şi frumuseţii acestora în faţa copiilor, ei caută modalităţi de a obţine adeverinţe şi diplome fără conţinut real.

Cine acceptă astfel de aberaţii? Cine răspunde de banii cheltuiţi nu degeaba, ci în dauna dezvoltării României? Realizează guvernanţii că, dacă firmele private ar funcţiona aşa,  România ar fi intrat de mult în faliment? Unde vom ajunge peste zece ani? Voi fi pensionar, dar lacrimile senectuţii vor fi greu de suportat gîndindu-mă că am fost părtaş prin acceptare.

Foto: wikimedia commons