Către Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor (SMOC) 
Bucureşti, 27 iulie 2012 

De-a lungul lunii iulie 2012, fiinţa noastră audio-vizuală a fost supusă unor grele încercări:

Ni s-a spus că, deşi Satana e de stînga, ea lucrează acum şi la dreapta; ni s-a spus că preşedintele suspendat a fost un „mahalagiu cu viziune“; ni s-a spus că prim-ministrul nu a plagiat, ci a transcris cu plăcere tot ce-a citit cu plăcere la alţii; ni s-a spus că a face declaraţii grave nu e totuna cu a comite fapte grave; ni s-a spus că a plagia e un furt intelectual, incomparabil mai mic decît un furt din bugetul statului, fiind presant să nuanţăm delictele; ni s-a spus că recunoaşterea, de către un preşedinte, că a avut ieşiri xenofobe nu are nici o importanţă şi nu constituie o problemă din care nu putem ieşi; ni s-a spus că iniţiatorul unei mişcări de dreapta poartă, vara, sub cămaşă, un maieu, ceea ce este inadmisibil la un om din elită; ni s-a spus că la noi au loc procese staliniste, fără a se lua în seamă că, într-un proces stalinist, condamnaţii îşi recunoşteau vinovăţia şi, în nici un caz, nu apăreau seara, la televizor, să-şi înfiereze judecătorii; ni s-a spus că tot ce ne zbuciumă zi şi noapte provine din reacţia Rusiei la instalarea unui scut american antirachetă, în localitatea Deveselu din Oltenia; ni s-a spus că, în situaţii murdare, nu se poate lucra cu mănuşi albe etc.

Mai presus de toate acestea, două idei au circulat insistent şi frenetic: 1) preşedintele suspendat a fost şi este un dictator; 2) referendumul, prin care Parlamentul întreabă, constituţional, dacă preşedintele ţării trebuie sau nu demis, constituie apogeul unei lovituri de stat.

Amîndouă ideile sînt la fel de false şi pun în valoare cel mai sigur diagnostic, acela al unui înalt funcţionar german: în România lipseşte cultura politică. Nimeni nu s-a arătat indignat, nimănui nu i-a venit în minte posibilitatea unui referendum pe această problemă: sînteţi sau nu de acord că în România lipseşte cultura politică?

În acest context, de balamuc, de sminteală şi de mare neglijenţă verbală (termeni introduşi, după 1989, în limbajul de fiecare zi, de către directorul Dilemei vechi, cu toată autoritatea sa stilistică),

pe ziua de 20 iulie, la ora amiezii,

m-am dus la Oficiul Poştal din Bulevardul Ion Mihalache

şi am ridicat, cf. avizului poştal, cîteva colete trimise din Franţa (1, rue du Village, Villelongue d’Aude).

Ele conţineau un număr de exemplare ale unui volum intitulat Nouvelles de Roumanie, apărut în colecţia „Brèves“, specializată în antologii ale nuvelelor din toată lumea. Acesta, consacrat României, publicat cu sprijinul Institutului Cultural Român şi al Centrului Naţional Francez al Cărţii, conţinea zece nuvele ale unor scriitori români contemporani, traduse de Fanny Chartres.

Acasă, imediat, am citit, în introducerea traducătoarei, următoarele rînduri, care m-au extras rapid din contingent:

„România – ţară (îndepărtată) din est, despre care se vorbeşte din cînd în cînd, pe subiecte, de obicei, ultrasensibile (pe ici, pe colo). România a intrat în Uniunea Europeană, dar nu şi în zona euro sau spaţiul Schengen. Ea este confruntată cu o criză care pare bine instalată. Măsurile de austeritate (salariu mediu menţinut la 330 de euro, creşterea TVA-ului, scăderea pensiilor) se înmulţesc şi apasă greu pe viaţa românilor: sistemul social şi sanitar e într-o degradare constantă; intelectualii şi cercetătorii părăsesc ţara, în timp ce alţii, porecliţi «căpşunari», pleacă să muncească în Italia şi Spania. Corupţia continuă să se infiltreze la toate nivelele – în spitale, unde pacientul strecoară deseori un plic chirurgului, în şcoli, unde profesorii primesc cadouri din partea părinţilor grijulii cu soarta copiilor lor, fără să mai vorbim de unii oameni de afaceri şi politicieni, care trăiesc regeşte, mulţumită aceloraşi procedee. Dar România este o ţară care merită să fie vizitată, văzută, ascultată, citită, căci e o ţară a ambivalenţei, a extremelor, a pasiunilor, a puterii de îndurare – o ţară pe care unii o urăsc, iar alţii o adoră. În ce mă priveşte, iubesc Bucureştii, capitala «la mal aimée», iubesc acest popor generos şi curajos, iubesc arhitectura, viaţa culturală eclectică, iubesc nebunia lui («j’aime sa folie»)“.

Nu mai citisem – în această perioadă fixată mai sus – un text aflat, în exactitatea şi patetismul lui, într-un contrast mai straniu cu violenţa limbajului cotidian. Am văzut în el un mesaj din partea dumneavoastră, a SMOC-ului*, şi m-am gîndit că ar trebui monitorizat lîngă toate documentele scrise şi orale, interne şi externe, oficiale şi civile, care ne-au tulburat zilele şi nopţile. De ce nu am monitoriza ideile unei traducătoare franceze, competentă în problemele României cît editorialiştii de la Le Monde-ul de care nu mă pot despărţi de peste 40 de ani? Ştiu de ce – nu sînt retoric. Vă lipseşte un serviciu de monitorizare a tuturor contradicţiilor apărute din tot ce e coincidenţă. E şi ceea ce mă îndeamnă să vă propun – cu tot realismul de care dispun – să înfiinţaţi un asemenea serviciu, în care m-aş autopropune ca să lucrez, simplu funcţionar, lăsîndu-mi deoparte orice alte dileme, vechi şi tot mai noi. Dacă vă hotărîţi, sînt gata pentru probele pe care mi le-aţi cere. Vă aştept răspunsul, avînd drept cod parola de trecere peste Styx-ul nostru de fiecare zi: „Bucuroşi le-om duce toate, dacă ne ies bine analizele“. 

* Vă felicit pentru ultima dvs. performanţă: coincidenţa dintre Olimpiada de la Londra şi topirea, în proporţie de 97%, a calotei glaciare groenlandeze. 

Nota redacţiei

Întrebat, într-o împrejurare, ce crede că a ratat de-a lungul vieţii sale, Radu Cosaşu a răspuns: „Am ratat pentru totdeauna descrierea unui amor îndelungat.“ După 1000 de dileme, proaspăt împlinite (cf. „Serviciului Mondial de Organizare a Coincidenţelor“ atîtea se împlinesc în iulie 2012 de la primul număr al Dilemei) trebuie să-l contrazicem. Rubrica sa „Din vieaţa unui extremist de centru“ a fost chiar cronica – autoironică, luînd „totul în tragic şi nimic în serios“ – unei mari şi îndelungate iubiri: cu hauts et bas, cu patos şi năbădăi, cu depresii ipohondre, dar mai ales supravieţuiri incredibile. La episodul 1001, ca-n poveste, Radu Cosaşu a hotărît să se retragă. Să patetizăm, povestindu-vă cît de mult ne vor lipsi tableta sa săptămînală, dar şi buna sa dispoziţie, afabilitatea, autoironia („Ce faceţi? Mulţumesc, interbelic“), măsura sa natural dilematică, adevărurile întotdeauna literare şi integrale? Sau, totodată (vorba preferată a lui Radu Cosaşu), pînă cînd apare următorul volum din Supravieţuiri, să-l mai aşteptăm cîteodată, vinerea, la 11 fix, la şedinţa săptămînală?