Pentru a înţelege că există o legătură strînsă între războaiele din Irak şi din Siria, este suficient să observăm rolul grupării militare Al-Qaida afiliate – Statului Islamic din Irak şi Levant, ai cărei luptători s-au revărsat peste graniţa siriană în provincia irakiană Anbar. Prost gestionate, evenimentele din Irak şi Siria pot schimba harta Orientului Mijlociu şi pot provoca noi conflicte, în anii care urmează.
Ceea ce se petrece în Anbar e, nici mai mult, nici mai puţin, o luptă pentru păstrarea graniţelor actuale ale Irakului. La fel cum sunniţii irakieni se tem pentru viitorul lor, majoritatea şiită, care supraveghează acum noua formulă, neverificată, a unui stat arab de guvernare şiită, are şi ea motive de îngrijorare. Chiar şi paranoicii au inamici. Prim-ministrul irakian Nouri al-Maliki ar trebui să depună mai mult efort în negocierea şi găsirea unui compromis cu comunitatea sunnită, decît în reprimarea liderilor şi activiştilor ei. El are totodată sarcina copleşitoare de a consolida un stat irakian condus de şiiţi, fără aliaţi naturali în restul lumii arabe. Iar comunitatea sunnită, prigonită de Al-Qaida, pe de o parte, şi de către statul şiit, pe de altă parte, nu a fost niciodată interesată să-l ajute pe Maliki la stabilizarea noii orînduiri politice din Irak.
Strategia Al-Qaida în Irak este să-i trateze cu duritate pe cei pe care îi consideră colaboratori sunniţi ai guvernului central de factură şiită din Bagdad, şi apoi să se răfuiască cu guvernul însuşi. E o strategie brutală, dar se pare că e eficientă. Punctele de control ale poliţiei şi armatei încep deja să arate ca nişte puncte de trecere ale frontierei, izolînd, în principal, Anbarul de dominaţie sunnită, de restul Irakului. Şi, în timp ce aceste puncte interne de control sînt consolidate, graniţa reală cu zonele siriene de dominaţie sunnită devine, pe zi ce trece, tot mai permeabilă.
Desigur, alegătorii irakieni ar putea găsi un lider mai bun decît Maliki, care să conducă ţara în aceste vremuri tulburi; pe 30 aprilie, data stabilită pentru alegerile generale, probabil că o vor face. Dar nu este cîtuşi de puţin clar dacă sunniţii irakieni sînt gata să accepte o conducere şiită, oricare ar fi aceasta. Chiar dacă îl detestă pe Maliki, comunitatea sunnită nu şi-a anunţat niciodată disponibilitatea de a sprijini un alt lider şiit, care să reprezinte credibil puterea politică şiită. Pentru cei care nu ştiu, încercarea din 2010 de a-i uni pe sunniţi în spatele coaliţiei Mişcarea Naţională Irakiană (Iraqiya), condusă de un „şiit laic“, a părut să fie un pas promiţător către o politică postsectară. Dar puţini irakieni s-au lăsat amăgiţi. Liderul şiit al Iraqiya nu a făcut niciodată campanie electorală în sudul Irakului, unde trăieşte marea parte a şiiţilor. În afara unui număr restrîns de şiiţi laici, foarte bine educaţi, din Bagdad, Iraqiya nu s-a bucurat niciodată de un sprijin şiit substanţial.
Dimpotrivă, mulţi şiiţi percep Iraqiya ca pe o încercare voalată de a-i defavoriza pe şiiţi şi de a reinstaura regimul sunnit. Sunniţii nu sînt, în fond, cu nimic mai laici decît şiiţii; sînt doar interesaţi să diminueze importanţa unei identităţi de sectă care îi condamnă la un statut de minoritate.
Conflictul sîngeros din Siria este descris adesea ca un război iranian, ca un efort de a ţine majoritatea sunnită siriană în şah şi de a consolida puterea şi prestigiul Iranului în Levant. La rîndul lor, sunniţii irakieni se plîng de influenţa iraniană, mai puternică decît a fost vreodată în ultimele secole, asupra guvernului irakian. Dar şiiţii irakieni sînt, înainte de toate, irakieni şi arabi, şi abia apoi şiiţi. Nu e de mirare că îşi doresc o relaţie mai bună decît în vremea lui Saddam Hussein cu Iranul. Era, în fond, previzibil. Statelor Unite şi altor ţări le pot displăcea legăturile strînse dintre Irak şi Iran, dar ar fi trebuit să se gîndească la asta înaintea invaziei coordonate de SUA în 2003.
Dată fiind puterea şi concentraţia teritorială a şiiţilor şi sunniţilor irakieni şi a comunităţilor kurde, orice guvernare irakiană de succes ar trebui să găsească mijloace de a conduce ţara prin consens intercomunitar. Aceasta este sarcina lui Maliki; şi, de asemenea, a următorului prim-ministru. Dar în climatul actual, e greu de crezut că numirea unui nou ministru sunnit ar opri valul de atentatori sinucigaşi cu bombă trimişi de Al-Qaida – o grupare despre care nu se ştie că ar negocia acorduri de partajare a puterii. Este puţin probabil ca Irakul şi Siria să-şi rezolve singure problemele. Retragerea trupelor americane din Irak, în special a acelora care au contribuit la extrem de dificila pacificare din Anbar, e definitivă. Dar SUA trebuie să rămînă puternic angajată politic în sprijinirea guvernului central şi să emită criticile la adresa lui Maliki numai pe canale private. Faptul că vice-preşedintele Joe Biden menţine legătura cu Maliki este un semn bun.
De asemenea, Irakul şi Siria au nevoie de mai mult ajutor extern decît în momentul de faţă. Diplomaţii egipteni au jucat adesea un rol esenţial în regiune, dar, acum, Egiptul este preocupat de probleme interne şi va rămîne astfel mulţi ani de aici înainte. Turcia a încercat să se implice activ, dar eforturile sale nu au fost întotdeauna bine văzute de arabi. La rîndul lor, saudiţii nu par că au intenţia să modereze între şiiţi şi sunniţi, nici chiar între grupări sunnite rivale.
Conferinţele de pace de la Geneva reprezintă o abordare corectă. SUA în mod special nu trebuie să uite că reuşita unui acord de partajare a puterii în Siria ar putea fi cea mai bună cale pentru a da guvernului central irakian ocazia să se adreseze, fie şi cu întîrziere, comunităţii sunnite. Progresul în direcţia stabilităţii politice a uneia dintre cele două ţări aduce cu sine un progres similar şi în cealaltă ţară.
Christopher R. Hill, fost vice-ministru de externe al SUA pentru Asia de Est, este decan al Korbel School of International Studies, Universitatea Denver.
traducere de Matei PLEŞU
Foto: wikipedia.org
