Adevărul este cel din scrisorile netrimise, iar autenticitatea e a scrisorilor inventate. Dintre epistolografii antici cel mai cunoscut e Alcifron – nu și biografia lui, despre care nu se știe nimic (situația ideală pentru un scriitor!). Putem bănui totuși că omul voia să-și snobeze amical contemporanii (sîntem în secolul II d.Hr.) plasînd cel mai aristocratic dialect atic în gura unor prostituate și pescari trăitori cu cîteva secole bune în urmă. Dar pe cît e de prețioasă limba scrisorilor confecționate de el, pe atît sînt subiectele de fruste. Rețeta asta pare simplă – dar, lucru tipic în literatură, este genul de rețetă paradoxală pe care numai cei talentați o pot urma.
Din corespondența pescarilor fictivi aș cita mai întîi scrisoarea 5 (urmez peste tot traducerea Vioricăi Golinescu, 1981): „Năvodul ți-a adus de curînd o grămadă de darici de aur, desigur o rămășiță a luptei pe mare de lîngă Salamina. Cred că e vorba de una din corăbiile persane care s-a scufundat cu toți oamenii și toate bogățiile pe vremea străbunilor noștri, cînd Temistocles, fiul lui Neocles, a înălțat marele trofeu al izbîndei asupra mezilor”. Arheologie subacvatică în antichitate și monede de aur persane, pe marginea cărora pescarul nostru glosează pedant, precizînd, în timp ce trage dintr-un Mărășești, și cine era tatăl marelui Temistocle. În scrisoarea 17 se împute treaba: „Într-o noapte, am răscolit golful întreg cu năvoadele. Apoi, cînd să le tragem afară, atîrnau mai greu decît dacă ar fi fost încărcate cu pește. De aici, speranțe, ba mai chemarăm și niște vecini, promițîndu-le că le vom da parte, dacă pun mîna și se căznesc împreună cu noi. Pînă la urmă, într-un tîrziu, tîrîm afară cu mult chin o coșcogea cămilă, șiroind de apă și colcăind de viermi! Ți-am spus despre acest pescuit nu ca să faci caz, ci ca să înveți cu ce felurite meșteșuguri lovește soarta pe cel nenorocos”. Pentru cărturărimea de azi, învățată că rolul științei este să aseptizeze, cămila asta nu trezește grețuri, ci întrebarea: oare nu cumva ea ar putea confirma ipoteza că Alcifron e din Siria, coroborînd posibilele paralele între textele lui și cele ale lui Lucian din Samosata etc.?
Delicioase sînt scrisorile trimise de curtezanele lui Alcifron, de pildă nr. 34: „Crezi că un sofist se deosebește de o curtezană? Totuna sînt, doar că ei folosesc alte mijloace, însă scopul este același: să cîștige bani! (…) Nimeni, cînd se împrietenește cu o curtezană, nu mai visează să ia puterea prin tiranie sau să se revolte împotriva statului, ci se bucură de somnul de dimineață și se îmbată în liniște pînă la ora a treia sau a patra”. Sofistul Alcifron știe deci și să se ia peste picior. Iar în 119 voltairizează de-a dreptul. E o scrisoare trimisă – chipurile – de celebra Phryne iubitului ei, sculptorul Praxiteles: „Ți-ai așezat hetaira în incinta sacră: stau la mijloc între statuia Afroditei și a lui Eros (…) Un singur lucru lipsește: să vii și tu la mine, să ne culcăm unul lîngă altul în templul cel sfînt, căci nu vom pîngări niște zei pe care noi înșine i-am creat”. Asebeia much? Phryne, care fusese modelul lui Praxiteles pentru statuia Afroditei din Cnidos, vorbește aici de statuile lui Eros, Afrodite plasate alături de propria statuie în sanctuarul lui Eros de la Thespiai.
Cote încă mai înalte de înțelepciune de viață se întîlnesc în scrisoarea 64: „A venit unul în mijlocul nostru și, aducînd un trepied, a așezat pe el trei farfurioare. Apoi a pus sub ele cîte o pietricică albă și rotundă (…) apoi, nu știu cum a făcut, le-a arătat pe toate sub o singură farfurioară, după aceea au dispărut cu totul de sub ele (…) De n-ar veni și pe la țară! (…) ar fura și ar dosi tot ce am în casă, cîștigat prin munca mea de pe ogor”.
O scenă de un suprarealism balcanic, altminteri riguros corectă istoric, apare în 74: „Totul e acoperit de zăpadă, s-au albit nu numai crestele dealurilor, ci și văile. (…) Încercînd să ies afară din colibă, n-am deschis bine ușa că văd în vîrtejul de zăpadă un popor întreg de păsări, mierle și sturzi. Îndată am luat vasul cu clei și am uns crengile perilor sălbatici. Cum s-a așezat pe ele norul de păsări, toate s-au și lipit de ramuri. Frumoasă priveliște! Unele se prinseseră cu aripile, altele cu capul și altele cu picioarele. Ți-am trimis partea ta din ce am prins, douăzeci și cinci, grase și dolofane”. Alcifron, vulpe bătrînă, știe să prefațeze cu oftaturi fals lirice descrierea barbară a vînătorii de păsări.
În fine, pour en venir au fait, în 109: „Mare binefacere este și corabia din Histria, ancorată pe dig! A adus la Atena o minune de negustor (…) Poți să spui că nu este mai prejos decît atenienii care primesc o bună educație în copilărie, cu toate că el nu a avut parte de așa ceva”. Cu această mențiune a Histriei noastre dobrogene, Alcifron ne oferă eternul motto compensator al periferiilor și ne cucerește inimile de piatră. Într-atît încît, de-om găsi vreo cămilă în lacul Sinoe, îi vom face și lui parte.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: August Macke (wikimedia commons)
