Acum cîteva zile, Filarmonica din Berlin a deschis Festivalul „George Enescu“ cîntînd Simfonia a 9-a de Beethoven. Las la o parte discuțiile dintre melomani (dacă tempi lui Petrenko ne plac ori nu, dacă a sunat bine corul nostru cu orchestra lor etc.). Simfonia a 9-a este atît de cîntată încît devine aproape imposibil să mai poți gusta, în extaz, „cea mai frumoasă muzică scrisă vreodată“ (Celibidache). Iar de cînd a politizat-o Uniunea Europeană, chiar că misiunea de a te reconecta la adîncimile ei este imposibilă. Totuși, ca o mică reverență pentru simfonie și orchestra germană (cu adevărat această orchestră este pe măsura acestei simfonii), vreau să reamintesc că, acum vreo cinci-șase ani, prestigioasa revistă muzicală franceză Diapason a decis să ofere cititorilor ei mai bune interpretări ale simfoniilor beethoveniene. Au fost cerute preferințele cîtorva dintre marii dirijori ai lumii și, după luni de discuții, redacția a găsit o modalitate de a desemna nouă mari interpretări (pentru fiecare simfonie cîte una), pe care le-au asamblat într-o colecție de CD-uri.

Cînd a fost rugat să indice o anume interpretare a uneia dintre simfoniile beethoveniene pe care ar dori s-o vadă în această colecție, sir Simon Rattle, pe atunci Chefdirigent al Filarmonicii berlineze, a răspuns: „Îmi cereți să fac o alegere absolut subiectivă. Fie. Dacă există o înregistrare care îmi dă o idee despre ce simțea Beethoven mai profund în inima sa, este Simfonia a 9-a dirijată de Furtwangler la Berlin în 1942. Ceea ce rezonează acolo, în momentul cel mai acut al războiului, nu se reduce la o interpretare în sens obișnuit, ci este o experiență, este un strigăt în deșert al unui muzician aflat în inima barbariei. Este o modalitate prin care ni se amintește nouă, celor de azi, de forța muzicii și era o modalitate pentru Furtwangler, pe 22-24 martie 1942, de a o demonstra în fața unui parter plin cu demnitari naziști. Acest concert ne aduce aminte, pe de altă parte, că Beethoven a creat cu Simfonia a 9 a ceva dincolo de norme. Riscăm să uităm asta, pentru că această simfonie ne-a intrat oarecum în obișnuință – unele orchestre vor chiar să o cînte în fiecare an, de 1 ianuarie. Ce dramă! Dar să revenim la Furtwangler. Marea tranziție este mai neagră decît cele mai rele coșmaruri. Mișcarea lentă ține de miracol prin felul ei de a uni contrastele într-un gest misterios în care totul plutește: muzica pare că se construiește pe loc, deodată, ca în momentul în care Beethoven a inventat-o, la masa lui de lucru. Finalul? Un singur cuvînt poate da seama, vag: isterie. Ne este imposibil să mergem atît de departe în zilele noastre, acea interpretare își ia sensul din epoca ei. Avem nevoie să cunoaștem circumstanțele pentru a o înțelege? Ne deranjează profund să știm cine era în sală, dar muzica e suficientă pentru a simți starea de disconfort, de jenă, de iritare pe care Furtwangler a instalat-o. Întreaga sală a resimțit gradul paroxistic de violență, de grandoare și de teroare spre care el și-a condus muzicienii. Și ce orchestră, că a venit vorba, în care fiecare reacționează instantaneu la rubato-urile lui nemaiauzite fără să piardă nici o secundă direcția! Toți melomanii trebuie să asculte acest document pe care doar discofilii îl mai păstrează, așa că sînt bucuros că am contribuit la colecția dumneavoastră.“

Declarația foarte curajoasă pe care Furtwangler a făcut-o, prin muzica lui Beethoven, capilor regimului nazist prezenți la concert nu a fost cunoscută imediat după război. În 1946, sovieticii au găsit înregistrarea concertului în Berlinul ocupat de ei și au dus-o imediat la Moscova. Abia în 1991 înregistrarea a fost restituită Berlinului. Și așa, după ­atîtea decenii, întreaga lume a putut auzi limpede protestul lui Furtwangler – căci nu e nici un dubiu asupra interpretării sale. A 9-a a sunat în cel mai antinazist fel cu putință. A fost un manifest trist, răspicat și demn împotriva violenței și a războiului, a fost un țipăt disperat după un licăr de speranță.

După cum se știe, Wilhelm Furt­wangler, dirijorul legendar al marii orchestre a Filarmonicii din Berlin începînd cu 1922, a trebuit să abandoneze bagheta și, implicit, conducerea Filarmonicii berlineze pentru a trece prin procesul de denazificare, în 1945. În final, un an și jumătate mai tîrziu, a fost achitat de toate acuzațiile de colaboraționism cu regimul lui Hitler și, începînd cu 1947, și-a putut relua cariera de dirijor. În 1952 a putut reveni și la direcția Filarmonicii berlineze, post pe care îl va ocupa încă patru ani, pînă la moartea sa. Singurul lucru bun care s-a întîmplat în cei șapte ani cît a lipsit Furt­wangler de la direcția Filarmonicii a fost apariția ca dirijor permanent al celei mai bune orchestre a lumii (așa era considerată Filarmonica din Berlin atunci, ca și acum) a unui tînăr complet necunoscut. Destinul a făcut ca acest tînăr să debuteze ca dirijor, la 33 de ani, direct cu cea mai bună orchestră a lumii. Inutil să precizez că așa ceva este de neconceput astăzi. Tînărul, altfel un emul entuziast al lui Furt­wangler, se chema Sergiu Celibidache.

Anii au trecut. Mulți ani au trecut. Simfonia a 9-a se cîntă mult și, vai, în multe feluri. Destinul acestei capodopere absolute este, într-un fel, trist. Pe de-o parte, e greu să mai adaugi ceva valoros marilor interpretări deja înregistrate. Pe de altă parte, cam toți dirijorii și toate orchestrele încearcă.