Cred că am mai zis, sînt o mare iubitoare de muzee. Pe lîngă cele mari, copleșitoare – pe care le visez goale-goluțe, fără nici un vizitator, așa cum mă visez încuiată noaptea într-un supermarket căruia să-i mănînc chips-urile și să-i beau toată cola cu ochii pe monitoarele leneșe, moarte, pe care rulează filmul tulburător al rafturilor cu mazăre la cutie –, pe lîngă muzeele mari, zic, iubesc muzeele mititele făcute din donația unei comunități oarecare, din visul unui colecționar mic, dintr-o bonomă mîndrie locală.
Muzeu al pîinii cu maia în nu știu ce sat european, muzeul vederilor de la mare, muzeul amintirilor comune ale babyboomer-ilor, muzeul viselor după opium, you name it. Recent, am fost la muzeul din Grădina Botanică bucureșteană și m‑am trezit fixată pe o lamelă a anilor ’70-’80. O să povestesc depre asta altă dată, căci un alt muzeu m-a pus acum într-o situație socială de neieșit.
Un sat mic de pe o mică insulă scoțiană avea și el ducele și ducesa lui. Oamenii își făcuseră acolo un castelaș pe care-l foloseau la vînătoare. Castelașul a fost cedat comunității, care s-a chinuit cîțiva ani să strîngă bani și să-l renoveze. Și au făcut din el o bijuterie. Bașca au angajat mai multă lume din sat la recepție, mentenanță, grădini și alte asemenea, așa încît mulți bătrîni deja la pensie și‑au mai găsit cîte ceva de făcut și mulți alții mai tineri și-au făcut un rost în jurul acestei comunități.
Cînd am intrat acolo, la recepție era o doamnă bătrînă pe care o vedeam făcînd gemuri din rubarbă și care a început imediat să povestească cîte în lună și în stele cu un accent rugos, dur, scoțian din care pricepeam, hai, jumate. Castelul, o casă de nobili mai mare, era tot ce puteam să visez pentru mine. Frumoase șeminee de lemn cu deviza clanului, picturi vechi în ulei, biblioteci afumate cu canapele adînci, din piele verde-cafenie ca mîlul de lac, paturi cu baldachin și bucătării din piatră. Mă vedeam deja castelană care l-a studiat pe Marx, iubită de servitori, o paradoxală cu cont pe Twitter, învîrtindu-se pe acolo în fuste largi și udînd begoniile.
În fine. La ieșire, doamna bătrînă, cu petele estompate ale unor pistrui roșii pe toată fața cumplit de albă, ne vîră în palmă, conspirativ, cîte un jeton albastru. Ce să facem cu el? „Sînt niște cadouri de plecare“, zice, „vă duceți alături (ne arată o cameră care se deschidea imediat din micul magazin cu suveniruri) și participați la o cursă de cai.“ Șiruri de căluți de bîlci așezați în rînduri numerotate care se mișcau dacă nimereai cu o bilă niște găuri. Nu vreau să fac așa ceva. Așa cum n-aș împușca ținte ca să cîștig urși de pluș, așa cum nu m-aș da în tiribombe, în lanțuri sau pe tobogane acvatice. Așa cum n-aș participa niciodată la un karaoke, Doamne ferește. Reticențele astea nu vin din închipuirea celui care se dă mai bun decît restul, ci dintr-o timiditate paralizantă și o acută conștiință a oricărei expuneri publice, să zicem. Dar doamna drăguță nu putea fi refuzată. Ne-a dat jetoanele alea amărîte cu așa mare bucurie, că mi-a fost jenă să schițez orice protest. Așa că iată-mă aruncînd cu bilele în niște găuri, făcînd un zgomot infernal în liniștea dulce de muzeu, cu șirurile alea de cai de tablă înaintînd sacadat pe niște șine scîrțîitoare, un balamuc.
Dacă m-aș fi văzut de dinafară, m-aș fi catalogat scurt: o gherțoaică. Vine la muzeu ca la tiribombe. N-aș fi știut, evident, care sînt resorturile poveștii și nu m-aș fi gîndit o clipă că cea care aruncă cu bile ar putea fi o persoană rezonabilă, cu diverse aspirații, ha-ha.
Exact la fel se întîmplă cînd te nimerești total aiurea la mese amestecate, unde nu cunoști jumate din lume și unde te pomenești că inima distracției e un mascul alfa bătrîior, care spune povești cu Sergiu Nicolaescu și rîde singur de se aude două străzi mai încolo. Nici nu poți pleca imediat, nici nu te poți scuza față de restul cîrciumii care se uită cu milă la masa ta pestriță.
Așa că stai acolo și roșești. Așa că, din simpatie pentru cineva, participi la cursa de căluți de bîlci, stai captiv în situații sociale de neieșit și te crezi mai bun. Nicicum nu e mai bine.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
