La 20 iunie 1957

– aşa cum începea articolul meu din România literară de peste un sfert de veac, la 24 iunie 1982 –

la 20 iunie 1957,

mergeam pe Bdul 6 Martie şi pe 27 de ani,

eram cu o zi înaintea solstiţiului

(Bogza mă educase în cultul solstiţiului, pînă a venit Paul Georgescu cu minunăţia celui tulburat)

ştiam că a doua zi va fi 21 şi că tot de a doua zi

nu voi mai avea dreptul să intru în redacţia aceea literară unde lucrasem 7 luni,

cu leafă, fără să apară vreun număr,

o redacţie foarte simpatică,

Mihu Dragomir, săracul, îmi explicase, chiar în ziua aceea, că nu se aprobase locul meu în schemă, „eşti la bête noire acolo, la secţie“,

să fac ce cred, lui îi părea rău, se zbătuse pentru mine – şi chiar se zbătuse! –

dar să mă ţin bine, fiindcă nimeni nu a murit din asta,

am luat-o, deci, pe bulevardul filmelor, pe „6 Martie“,

nu într-atît de mohorît ca să nu mă gîndesc că

mîine, pe 21, este ziua de naştere

a unei femei de care mă îndrăgostisem, proaspăt şi inaccesibil, care nu se uita la mine,

cum să nu-i fac un cadou, ceva, un fleac, un nimic, însă semnificativ

cînd

traversînd de la ARPA la Grădina Progresul

– exact unde-i blocul în care locuieşte Alecu Ghilia –

văzui anunţat pe un afiş fără urmă de poză că rulează

STAN ŞI BRAN STUDENŢI LA OXFORD

Am rămas trăsnit.

Nu mai văzusem Stan şi Bran în Bucureşti de un veac.

Fuseseră interzişi, o ştiam, o uitasem, îi uitasem,

muriseră în timpul Războiului Rece, am intrat

tremurînd ca un mînzo-viţel, recuperîndu-i imediat,

era filmul cu jocul acela al degetelor lui Stan care-l înnebuneşte pe Bran

(Malraux povesteşte sau fantazează că în 1934, la Moscova, în vila lui Gorki, a încercat să i-l arate şi lui Stalin, care îl întrebase ce mai e nou pe la Paris)

Bran neputîndu-şi răsuci falangele ca şi cum ar fi fost blocat pentru toate înţelesurile lumii,

dîndu-i peste mînă lui Stan şi iar rugîndu-l să-i arate şi iar neizbutind,

toată Grădina Progresul se prăpădea de rîs,

un rîs venit din facultatea de-a hohoti la caraghioslîcuri,

descoperind grandoarea – uitată sau necunoscută – a gag-ului obsedant,

un hohot fericit cum de un veac nu-mi mai trecuse pe la ureche

în care mă pierdeam ca în valuri, la mare,

în aceeaşi frenezie a libertăţii,

a plăcerii de a fi,

născută dintr-o grozavă ciudăţenie,

după ani şi ani în care raţiunea, ca să-i zic cumva frumos

mersese pînă acolo încît devenise suspicioasă şi rigidă

la tot ce era năzdrăvănie şi gratuitate.

Am uitat că sînt lefter şi în pom.

Am ieşit din Grădina Progresul, vesel nevoie mare,

mişcîndu-mă printre semenii mei, transfiguraţi de propria aventură comică.

Era o bucurie masivă şi copleşitoare a unei mase de oameni

– de cînd nu o mai detectasem? –

ca şi cum ni s-ar fi întors acasă, dintr-o bătălie feroce, întregi,

doi fraţi, daţi dispăruţi;

am încercat să-i dau un telefon, de la unul public, femeii mele:

mi s-a răspuns – mama! – că e la Buşteni.

O, mamele femeilor inaccesibile! 

P.S.sst! Intitulat „Nopţi de Sînziene“, acest articol a apărut în România literară acum 30 de ani,

m-am decis să-l republic – ritmîndu-l cum nu se prea cuvenea pe-atunci,

avînd în vedere că:

în afara acelui „război de 30 de ani“ şi a femeii balzaciene de aceeaşi vîrstă,

nimeni nu mai dă importanţă acestei unităţi de timp,

mai toată lumea o ignoră,

obsedată fie de cei 40 de ani ai ieşirii dintr-un deşert,

fie de cel mai bun titlu de roman: După douăzeci de ani.

E o nedreptate la care încerc să protestez în felul meu, de obsedat textual.