Mă întorc (pentru ultima oară aici!) la vizita lui David Lodge în Iaşi, întrucît un amănunt interesant nu-mi dă pace, încă de la încheierea evenimentului, îndemnîndu-mă la tot felul de analize. Pe parcursul întîlnirii cu scriitorul, de la Teatrul Naţional, am încercat să deschid o discuţie mai amplă despre modul în care istoria şi ficţiunea – arta, în general – se întrepătrund, uneori, pînă la indistincţie. Aveam, desigur, cîteva repere lodgiene: Războiul Mondial (autorul Veştilor din Paradis era copil în timpul bombardamentelor asupra Londrei şi, deşi le surprinde, marginal, doar în cîteva romane, ele l-au marcat semnificativ), Războiul Rece (traversat integral de prozator), globalizarea (identificată ca atare, pentru prima oară în literatură, de personajul Morris Zapp, în Ce mică-i lumea!) şi noul model liberal euro-american (scriitorul a călătorit mult şi, lucru important, a trăit, pentru o vreme, în Statele Unite: a predat în Rhode Island şi în California, la Berkeley). Toate aceste momente istorice s-au intersectat cu opera lui Lodge şi au căpătat anumite forme de transfigurare ficţională.

Intervalul discuţiei noastre publice nu mi-a permis să abordez decît unele detalii ale temei mari, mai precis interferenţele dintre literatură şi biografie şi, respectiv, dintre literatură şi autobiografie. David Lodge este un susţinător moderat al tezei influenţei necondiţionate a existenţei asupra textului. Acceptă faptul că propriile cărţi surprind – simbolic – etape din viaţa sa, dar, în nici un caz, nu crede că ele (romanele) ar fi autobiografice. Pînă şi naraţiunile cu protagonişti „istorici“, aşa-zicînd, precum James şi Wells, reconstruiesc destinele excepţionale în registru artistic. Şi totuşi, dacă aş fi avut timp, aş fi împins dialogul ceva mai departe şi i-aş fi cerut părerea profesorului emerit de la Birmingham, despre intruziunea brutală a istoriei în estetic. Am făcut-o ulterior, în afara scenei, şi acesta constituie, în fond, amănuntul care mă presează de la terminarea FILIT-ului încoace. Dialogul neconvenţional cu Lodge, la London Pub-ul din centrul Iaşiului (regret că nu mi-a trecut prin cap să înregistrez conversaţia, deşi, probabil, un „element“ tehnologic i-ar fi răpit farmecul intelectual), mi s-a părut, în multe privinţe, mai interesant decît multe alte momente din mediatizata vizită a scriitorului în România. Găsesc relatarea lui, fie şi într-o versiune „repovestită“ – asemenea celei de faţă –, utilă şi, poate, de interes pentru exegeţii autohtoni ai creaţiei lodgiene. Totul porneşte de la un incident din tinereţea prozatorului. Lodge a fost surprins că-l cunoşteam. Era convins că fusese de mult uitat.

În 1963, la începutul carierei universitare de la Birmingham, David Lodge, împreună cu prietenul său cel mai bun, romancierul şi teoreticianul Malcolm Bradbury, scrie o satiră dramatică (în formula teatrului de revistă), intitulată Between These Four Walls. Piesa a fost montată la Birmingham Repertory Theatre şi a avut-o în distribuţie pe faimoasa Julie Christie. La regie a participat şi un student – James Duckett. Cei trei au lucrat enorm pentru reprezentaţia în cauză, în interiorul căreia nu s-au sfiit să introducă şi elemente postmoderne. Bunăoară, una dintre scene presupunea prezenţa unui aparat de radio deschis în faţa publicului. Lodge şi Bradbury au hotărît ca episodul să fie realizat cu un radio adevărat, care să transmită un program real, în direct. Se observă aici nu numai dorinţa de autenticitate, ci şi concesia pentru ideea postmodernă a melanjului dintre existenţă şi scriitură. Premiera a avut loc în luna noiembrie a anului deja menţionat (se împlinesc acum, iată, 51 de ani de la acel debut!). Radioul a funcţionat conform proiectului dramatic iniţial şi, stupoare, chiar atunci s-a anunţat ştirea teribilă a asasinării preşedintelui american John Fitzgerald Kennedy. Într-o primă fază, oamenii din audienţă au murmurat nemulţumiţi, considerînd „vestea“ o glumă de prost gust. La pauză însă, toţi au aflat adevărul şi partea a doua a satirei, practic, s-a prăbuşit, nemaireprezentînd interes pentru cineva.

Lodge a admis că acolo s-a consumat una dintre clipele cele mai derutante din viaţa lui de scriitor. A învăţat că „jocul“ cu realitatea nu este mereu favorabil artei. Dimpotrivă, el poate deveni fatal exerciţiului estetic. Viaţa şi ficţiunea se amestecă, neîndoios, dar cea dintîi îşi va păstra întotdeauna statutul de fenomenalitate dominantă. În acest experiment nu încap, de aceea, naivităţile. Ca autor, poţi „contextualiza“ cît doreşti istoria şi existenţa în cărţile tale, însă nu-ţi poţi permite „inocenţa“ de a crede că le şi transformi sau măcar că le influenţezi. Relaţia dintre istorie şi ficţiune nu funcţionează decît dinspre ultima către prima şi niciodată invers. Ludic şi inofensiv, scriitorul ficţionalizează istoria, şi, implicit, lumea. Ficţiunea, totuşi, nu are cum să fie „istoricizată“. Intervenţia istoriei şi a lumii în text duce, invariabil, la moartea ficţiunii şi, aşadar, a artei. Vorbind cu Lodge despre asta la o cafea, mă gîndeam că, la noi, în România, s-a descoperit, în ultimul timp, o soluţie pentru dilema de mai sus: ştirile au devenit teatru, iar teatrul propriu-zis a început să se comporte ca un veritabil program de ştiri. Istoria şi ficţiunea convieţuiesc astfel paşnic, fără excese anihilatoare de nici o parte. Să ne aflăm, oare, la debutul unei noi zvîrcoliri a protocronismului nostru multisecular? 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.