De cîteva zile mă ține cu sufletul la gură Vintilă cu cartea asta a lui. Uite un fragment:
„Nu‐ți dai seama de această dezagregare, dezintegrare, descompunere – sau cum altfel ai mai putea‐o numi – decît cu timpul. La început am realizat că mi‐am pierdut cuvintele: sunetele alunecau unele pe lîngă altele și se combinau în cuvinte fără sens sau cu alt sens decît cel dorit, aveam lapsusuri frecvente și prelungi. (...)
– Nu știu, dragă, ce se întîmplă aici, da’ parcă mi-am pierdut automatismele! Îți poți imagina, mi-am lăsat mobilul la chioșcul de cafea! Și l-am căutat pe urmă toată ziua, îți dai seama?! Știi foarte bine că nu mă despart de mobil niciodată, da’ de cînd sînt în spital parcă mi-a luat Dumnezeu mințile, nu mai știu ce fac, pe unde îmi pun lucrurile – parcă nu mai sînt eu...
Ne uităm unul la altul cînd Ana îmi povestește acest monolog auzit întîmplător pe aleile spitalului:
Păi, chiar nu mai era ea însăși în spital, chiar nu mai sîntem noi înșine în spital – comentăm noi la unison. Realizezi sau nu, îți place sau nu, ceea ce ți se întîmplă este faptul că trebuie să te des‐faci pentru a te putea re‐face. Nu te ajută la nimic să știi, dar asta e esența oricărui rit de trecere.
– Sîntem resetați! ne spunem aproape simultan Ana și cu mine.
În paralel, fiecare încearcă din prima zi să nu se lase «înghiţit de gol» și să‐și ia în stăpînire, pe cît se poate, noul spațiu. De regulă, primul obiect de care se agață proaspătul pacient este noptiera. Aceea este a lui și acolo poate să‐și pună cîteva lucruri – cana, de pildă –, într‐o ordine care este doar a sa și în care încearcă să se regăsească fără a acorda însă vreo atenție explicită acestor detalii. Detalii care se vor dovedi importante în momentul în care cineva se va atinge de noptiera personală. (...)
Tot universul meu spitalicesc, spațiul meu de intimitate, ca să spun așa, era la o distanță de o mînă – și așa trebuia să rămînă. Doar așa mă simțeam în siguranță...
– Mi‐ai spus chiar că eu încă nu înțeleg că asta e «ordinea spitalicească»...
– Ordine spitalicească pe dracu’! Era ordinea mea, cît să mă pot înconjura de un minimum de intimitate în spital!“
(fragment din tocmeala vieții cu moartea, tocmeala lui Vintilă Mihăilescu, din care a ieșit cartea asta incredibilă: În căutarea corpului regăsit. Se lansează la Bookfest, da, cu Vintilă Mihăilescu în carne și oase. Uraaa!)