M-am aşezat fără să-mi iau pulsul pe scaunul negru, de birou obişnuit de multinaţională. Pulsul? Păi, îţi trebuie inimă pentru asta, nu? Şi oricum, după atîţia ani nu mai ai emoţii, după cum nici mecanicul de locomotivă nu mai simte că are în spate o sută de vagoane…

În faţa mea, cele patru camere negre, ornate cu promptere, stăteau ca patru călăi încurcaţi de misiunea lor. Ziua execuţiei, în direct: cam asta e retragerea unui crainic.
 
Am deschis laptopul de pe masa prezentatorilor, pentru ultima oară. Am deschis programul de ştiri, care m-a întrebat politicos: „Log out Alina Petrescu?“. Urmaşa mea îşi petrecuse şi ultima oră de dinainte de jurnalul de vineri în probe, iar acum calculatorul trăgea cea mai ironică concluzie a serii: nu cumva eu o înlocuiesc pe ea?
Nu. Eu sînt doar în trecere pe aici, în ultima seară. Ultima, într-un lung şir de nopţi şi seri începute în 1992, martie, la SOTI. Ultima din cine ştie cîte mii de nopţi în care am făcut o meserie de care tuturor le place să rîdă cu superioritate. Cititor de prompter. Unul care ridică ochii şi citeşte nişte litere albe pe fond negru. Nu le scrie el. Poate nici nu le înţelege? Mister.
 
Jurnalul are 45 de minute. Le-am numărat pe fiecare. Un omor. O gravidă. Un accident. Un mall care se deschide. Şoselele. Politicienii. Pensiile. Şi de la capăt. Tot ceea ce oamenii spun că îi lasă reci. Şi la care se uită, cu o ipocrizie de care nu ne permitem să rîdem în meseria asta. Pentru că, da, clientul e stăpînul nostru.
 
Am rîs cu Sandra. M-am uitat la ea cu duioşie: aproape şapte ani am petrecut două ore pe zi cu ea. Şi cu toate astea, nu ştiu prea multe despre ea. N-am fost niciodată la ea acasă. N-am ieşit în oraş la o bere. Nu ştiu cine e, ce vrea, ce simte şi încotro se duce. Ştiu doar că suferă mai tare decît mine.
 
Sau că eu sînt mai bun să mă prefac. Şi chiar mă prefac bine: rîd cu cameramanii, apostrofez regia (cu măsură, să nu mă ţină minte urît). Fac poze. Face şi Petreanu. Sînt ultimele la pupitrul ăsta, la care, matematic, pe hîrtie, am petrecut mai multe ore decît cu copiii mei. O să ţină minte şi ei chestia asta? O să mă ierte?
 
Se apropie finalul. Prezentatoarea de sport are un nod în gît. Eu – unul în minte: o să fiu destul de coerent să-mi iau la revedere? Uşa dinspre regie se deschide şi apar o mulţime de colegi (OK, mai mult colege, fetele sînt majoritare aici). Una are flori. Toţi zîmbesc la fel de încurcat ca o iubită care trebuie să-ţi spună că şi-a găsit pe altul. Zîmbesc şi eu.
 
Şi-apoi speech-ul în direct. Nu mai ştiu ce-am spus. Camerele se învîrteau în jurul meu şi-am pierdut şirul. Ştiu că erau multe lumini, apoi şampanie (pregătită din vreme de un prieten), apoi genericul de final. Şi-apoi liniştea.
 
S-a terminat. Asta e meseria mea: nu lasă în urmă posteritate. Mîine va fi un alt show şi fără tine. Dacă nu pricepi chestia asta, eşti un prost.
Iar eu sînt unul.
Dar ştiţi de ce?
Să vă spun finalul serii, înainte. Petrecere surpriză, într-un restaurant. Zeci de colegi, unii plecaţi de mult de la Observator. Alţii – abia veniţi. Bere, ficăţei cu piure şi conversaţie de la o masă la alta. Ca un fel de naş la o nuntă la care nici mireasa şi nici mirele nu se fură: doar se recalifică. Şi-apoi drumul spre casă, cu un carneţel pe bancheta din spate: un carneţel cu cîteva cuvinte de la fiecare, nota de plată după şapte ani.
La început mi-a fost frică să-l deschid. Am putut abia dimineaţă, după o noapte fără vise: noaptea jurnalistului scos la pensie.
Şi apoi dimineaţa de după. Pagină după pagină, în loc de mic dejun, vorbe. Vorbe bune, minunate, uimitoare. Şi-abia atunci am realizat ca îngîmfarea mea de PRO TV, răceala mea asocială, plictiseala şi răutăţile n-au reuşit să-i facă pe cei din jurul meu să mă deteste. Abia atunci am realizat, cu ruşine, că într-un loc în care mă credeam singur eram, de fapt, înconjurat de prieteni. De dragoste, bine ascunsă, să nu cumva ursuzul care sînt să se simtă stînjenit.
 
Cum să-mi cer iertare pentru şapte ani cu ochelarii negri pe ochi, dragii mei colegi? Poate cu pagina asta. Şi cu o întrebare pentru noi toţi: cînd eşti prea bătrîn pentru meseria ta? Nu ştiam că vine o zi cînd îţi pui întrebarea asta. Nu ştiam că poţi să dai răspunsul cu mult mai devreme decît ţi-ai făcut planul.
 
A fost ultima mea zi la ştiri. Doamnelor şi domnilor, iertaţi-mă că v-am poftit s-o revedeţi în Dilema veche…