Tom Hanks – un caracter atipic

După Forrest Gump nu m-am omorît pentru că, oricît de atipic, personajul principal întruchipa totuși un gen pe care-l cam știam prin anii ’90 și mi-era nesuferit. Ceva subiectiv. Nici cu povestea din Philadelphia n am rezonat prea tare, poate că din motive obiective de data asta. În Culoarul morții era un amestec sinistro-fantastico-poetic pe care nu l-am prea gustat. Dar au fost altele, nenumărate filme în care Tom Hanks a reușit să mă convingă. De n-ar mai fi fost decît Apollo 13, Naufragiatul, Terminalul, Războiul lui Charlie Wilson, Căpitanul Phillips sau Podul spionilor și tot era destul. Dar, în total, omul a jucat în nu mai puțin de 70 de filme de cinema și în alte cîteva zeci de televiziune. A fost și regizor, și producător, și nici de teatru n-a stat departe. Într-un clasament al actorilor americani din toate timpurile, pe baza încasărilor de box-office ale filmelor în care au jucat, Tom Hanks este plasat pe onorabilul loc patru. Dincolo de faimă și de bani însă, importantă e o anume amprentă intelectuală pe care o impune asupra celor mai multe dintre rolurile sale. În filmele cu tentă politică, de exemplu. Pare că nu e vorba doar de talent sau sensibilitate artistică. Știe bine despre ce e vorba acolo. Știe cum și de ce joacă în anumite roluri.

A luat două premii Oscar pentru cel mai bun actor, doi ani la rînd (nu contează că tocmai pentru primele filme pe care le-am menționat), performanță pe care doar Spencer Tracy a mai reușit-o vreodată. Spune că fi vrut să se facă astronaut. N-a ajuns așa ceva, dar poate că rolul din Apollo 13 și faptul că face parte din conducerea National Space Society compensează destul de bine neîndeplinirea acestei dorinței. Unde mai punem că un asteroid a fost botezat cu numele său: Tomhanks.

În fine, ca și cum toate astea n-ar fi fost destule pentru un singur om, anul trecut actorul a publicat o carte de povestiri intitulată Caractere atipice (tradusă și la noi de editura ART). Descoperindu-i și acest talent, confratele său, comediantul Steve Martin, a exprimat o ciudă general umană prin exclamația: „La naiba!“ (nu știu cum o fi zis de fapt în engleză, dar ne putem închipui). Volumul a devenit imediat bestseller. Tom Hanks se dovedește a fi un bun povestitor. Unele proze au un umor și o finețe pe care le puteai bănui la Tom Hanks, cunoscîndu-i rolurile, dar pe care nu te așteptai neapărat să le poată transfera și în scris. Sînt secvențe din viață, unele cu o bogăție strălucitoare a amănuntelor, altele cu descrierea unor situații delicate. Autorul le schițează cu grație, le expune aparent fără a intra în profunzime, fără concluzii, dîndu-i însă cititorului toate elementele ca să mediteze singur asupra lor. Sînt povești care te lasă pe gînduri. Prima este o spumoasă relatare a eșuării unei scurte relații dintre un burlac oarecum tipic și o femeie plină de idei și energie. O alta descrie felul în care un adolescent descoperă infidelitățile tatălui. Multe dintre personajele sale duc în spate cîte o experiență tulburătoare pe care însă n-o dezvăluie și celorlalți. Un bulgar care fuge de comunism și ajunge în America nu povestește nimic din ororile pe care le-a trăit, le duce cu el în tăcere și nu vrea decît să-și găsească un loc în care să poată munci liniștit. Un fost combatant se bucură de liniștea unui Crăciun în familie, purtînd însă în minte grozăviile și vinovățiile din război. Lucrurile ascunse în sufletele oamenilor și cu care ei merg înainte, modest și discret, sînt ca un fel de fir roșu care străbate cartea. În volum sînt însă adunate și lucruri despre care cred că puteau fi lăsate la o parte, un scenariu de film, niște articole de ziar etc. Poate că n-ar fi stricat dacă editorii ar fi impus o selecție ceva mai strictă.

Tom Hanks spune că în copilărie era foarte timid. Mai spune despre el că în mod cert nu este un cinic. Lucrurile astea răzbat și din carte, așa cum răzbat și din rolurile pe care le creează. Un om sincer și delicat în același timp, cu o anumită candoare… și mult mai intelectual decît Forrest Gump.