Potrivesc obsesiv ceașca de cafea pe fața de masă în carouri mici albe și roșii. Fundul rotund al ei trebuie să se așeze perfect pe diagonala a patru pătrate. O aranjez milimetric ca într-un experiment de mare finețe, e ca și cum aș pune o miime de miligram dintr-o substanță într-o soluție de care depinde viața omenirii. E ca și cum aș tăia cu un bisturiu metafizic bosonul lui Higgs.

E prima zi cu adevărat caldă, însorită și uscată după o iarnă urîtă, în prînzișorul ăsta de februarie, speranța e după colț. Îmi pare că văd chiar niște muguri promițători pe ramurile copacilor, îmi pare că aud cum se schimbă trilurile mierlelor. Căci iarna asta care mi-a mucegăit sufletul nu m-a lăsat să aud în oraș decît vaietele prelungi ale pescărușilor, croncănitul ciorilor și ciripitul sacadat al vrăbiilor înfoiate de frig și al micilor pițigoi a căror inimă bravă ca o unghie mică de nou-născut habar n-am cum rezistă.

Am intrat într-o cafenea/bistrou care are fix patru mese mici într-o încăpere cît o sufragerie oarecare de bloc în care ajungi coborînd două trepte. Genul de loc în care vin doar cunoscuții din cartier, în care fata de la bar și tipul care servește pe la mese se salută cu clienții, știu exact cam ce mănîncă și ce beau și ce evenimente importante li s-au mai întîmplat în familie. Genul de loc în care nu vrei să ajungi dacă suferi de sindromul „Aș vrea să mă lase toată lumea în pace să îmi beau cafeaua în liniște și să mănînc fără să mă simt într-o vitrină“.

Am cerut felul de mîncare instagramabil al hipsterimii – pîine prăjită cu avocado și cu ou. M-am și autoscuzat în sinea mea. Îmi place oul. Și îmi place avocado. Da, te-a hrănit maică-ta cu avocado de mică și costă 8 lei bucata la Mega Image, dar ce să faci, ciorbe nu cred că servesc ăștia pe aici și atotprezentele paste cu mucilagiul ăla de trufe par o fiță și mai mare. Pîinea s-a muiat într-un fel nasol, iar avocado e necopt, crocant aproape, fără nici un dumnezeu în stadiul ăsta, mestec o bucată de șlap vechi. Oul e bun. Fata de la bar se uită la mine cu falca sprijinită de mînă, băiatul face glumițe de almanah la care mă fac că rîd cu poftă, cu gura larg deschisă din care mi se vede produsul mestecat – verde cu alb, năclăit în gălbenușul galben. Ia uite cum par în largul meu și nu sînt deloc, prefer un loc în care să fiu oarecarele perfect, să mi se trîntească o farfurie cu cîrnați în față și să fiu lăsată în pace.

Amabilitatea de complezență a străinilor m-a bulversat întotdeauna. Prima oară cînd am ajuns undeva în America am suferit un șoc cultural. Porțiile de mîncare prea mari, dantura aproape perfectă a fiecăruia, aplecarea către o viață sănătoasă și sportivă, rușinea cu care fumam o țigară ostracizată pe undeva pe afară, în spatele clădirilor. Cînd am intrat într-un magazin, tipul de acolo mi-a zis cu un zîmbet larg: „Hei, bine ai venit! Cum te mai simți azi?“ Am luat-o personal și m-am gîndit o secundă dacă să-i zic că m-am trezit cu o ușoară durere de cap, probabil de la diferența de fus orar, că tenișii ăștia noi mă cam bat la degetul mic și că, în general, sînt OK, mulțumesc mult de întrebare. Dar el era o păpușă frumoasă, bronzată și blondă care privea cu ochii ăia zîmbitori fix prin mine și fix prin oricine altcineva care ar fi intrat acolo, desigur.

Sau nimerești și pe aicea printr-un cabinet particular de medic, ești unul din miile trimis cu nu știu ce analize de făcut, lumea a împrumutat amabilitatea de plastic mai ucigătoare ca indiferența: „Ee, ne doare ficatul astăzi?“ Ficatul nostru comun, al meu și al doctoriței ăsteia între două vîrste care zîmbește mecanic. Îți întinde pe burtă un maglavais peste care trece aparatul ăla de ecografie, e un zugrav care lucrează mecanic, flap-flap, substanța vîscoasă îți alunecă spre șale, intră în cheutoarea blugilor, ea zîmbește, ficatul nostru stă la poză, amabilitatea îți sparge creierul în două.

Ieși apoi pe stradă, faci cîțiva pași bulversat și, de sub tricou, cad pe trotuar, în fața ta, niște bucăți mari de șervețel năclăit – a uitat să ți le ia de pe burtă cînd ți-a șters maglavaisul sau poate că nu era treaba ei să le ia, fir-ar să fie. Ți-a stricat ziua, ție, anonim perfect. 

Selma Iusuf este jurnalistă, re­dac­tor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.