Scriam aici, în urmă cu puţin timp, despre supravegherea scriitorilor francezi clasici de către poliţie, aşa cum o prezintă Robert Darnton în celebra lui carte The Great Cat Massacre / Marele masacru al pisicii. În acelaşi volum, am remarcat şi un alt episod demn de toată atenţia. Este vorba despre analiza unui ghid turistic (anonim) al oraşului Montpellier, întocmit, se pare, de un mic burghez din secolul al XVIII-lea. Darnton observă un lucru foarte subtil. Ghidul respectiv, intitulat État et description de la ville de Montpellier fait en 1768 / Starea şi descrierea oraşului Montpellier, făcute în 1768 este organizat după tiparul unei procesiuni post-medievale franceze. Lucrul nu trebuie să surprindă. Aceste „procesiuni generale“ erau frecvente în universul premodern european, avînd conotaţii simbolice, dar şi funcţionalităţi butaforice. Din cînd în cînd – ne spune antropologul –, diversele categorii ale societăţii se expuneau publicului în interiorul unei parade, pentru a consfinţi – pe viu – infrastructura ordinii sociale. Prin urmare, Montpellier-ul văzut de scriitorul nostru fără nume îşi etalează – de-a lungul textului descriptiv – identitatea urbană ca parte dintr-o procession générale. „Prima stare“ (clerul înalt) venea în frunte, după regula însemnătăţii ordinelor religioase (Les Pénitents Blancs, cu veşminte lungi şi glugi, urmaţi de La Vrai-Croix, Tous les Saints şi Saint Paul, acoperiţi, umil, de haine făcute din pînză de sac). După clericii de vază apăreau orfanii urbei (cazaţi la Hôpital Général), în uniforme gri, aspre. Prezenţa lor la acest nivel elitist se justifica printr-un tîlc de fineţe: „Desfăşurarea semnifica angajamentul oraşului de a avea grijă de săracii săi, fiind în acelaşi timp şi o invocare a proniei divine, pentru că săracii erau consideraţi a fi mai aproape de Dumnezeu şi, deci, rugăciunile lor erau mai eficiente.“

În urma lor, cu smerenie, mergeau clericii de rînd, în veşminte tradiţionale şi în conformitate cu ordinea stabilirii în oraş: Dominicanii, Cordelierii, Augustinii, Capucinii şi ceilalţi. Abia apoi se observa clerul mirean, „reprezentînd grija pastorală (la cure) pentru sufletele din cele trei parohii ale oraşului.“ Aici intervenea crucea, o lucrare grandioasă şi migăloasă totodată, în aur şi argint. Ea anunţa sosirea episcopului, care preceda, în realitate, apariţia chivotului cu Sfînta Împărtăşanie – chivot înconjurat de canonicii catedralei. Chivotul cu Sfînta Împărtăşanie era purtat pe umeri, într-un altar bogat, ascuns privirii de un baldachin, de către cei şase consuli ai urbei. Aceştia constituiau rangurile (laice) cele mai înalte ale municipalităţii şi sugerau zona de joncţiune a autorităţilor bisericeşti cu exponenţii ordinii civile. Trei dintre consuli proveneau din rîndurile „gentilomilor“, ale „burghezilor respectabili“ şi ale „legiştilor“ (avocaţi ori notari), ceilalţi trei (aleşi de municipalitate) reprezentau diverse „meserii onorabile“ (métiers hônnetes): aurari, peruchieri, rachieri, tapiţeri etc. Un detaşament de gărzi în uniformă însoţea nucleul procesiunii, simbolizînd protecţia ordinii sociale. Alţi funcţionari municipali importanţi defilau ulterior, fiecare după rangul şi semnificaţia sa în sistem. Prima grupare era instanţa judecătorească supremă (La Cour), organizată în trei camere (cu diverse atribuţii). În capul lor păşea guvernatorul provinciei, „un nobil cu sînge albastru care prezida curtea (...) în calitate de Premier Président.“ Apoi, apăreau pe rînd bogaţii şi influenţii oraşului: procurori districtuali, grefieri, aprozi, consilieri, judecători şi ofiţeri.

Cineva ar putea fi tentat să creadă că tot acest fast comunitar urmărea să încînte ochiul, avînd o funcţionalitate populistă. Nimic mai eronat, consideră Darnton. „O astfel de procession générale în Montpellier nu avea scopul de a-i înflăcăra pe fani sau de a stimula comerţul. Ea reprezenta expresia ordinii consacrate, corporatiste, a societăţii urbane; pe străzi, oraşul se exprima pe sine fără rezerve în faţa cetăţenilor săi şi cîteodată în faţa lui Dumnezeu, pentru că se organizau astfel de procesiuni şi cînd Montpellier era ameninţat de secetă sau foamete.“ Cu alte cuvinte, identitatea colectivă însăşi părea să fie cuprinsă, cu sacralitate, în codurile secrete ale paradei. Individul avea nume şi, implicit, personalitate, în măsura în care putea fi integrat în schema socială, iar schema socială exista numai în raport cu „potrivirea“ ei la regulile unei procesiuni. Dacă ipoteza e valabilă, atunci paradigma poate funcţiona şi invers, dinspre „procesiune“ către „identitate“, aplicîndu-se oricărei ordini sociale. De aceea, mi-am imaginat societatea românească actuală în „secţiunile“ unei tradiţionale procession générale. Rezultatele au fost însă decepţionante. Cine ar trebui imaginaţi în postura „stării întîi“: politicienii, afaceriştii (de stat) ori funcţionarii corupţi? Tot aşa, cine vine în flancul de avangardă a paradei: preşedintele şi premierul sau grupurile de interese aflate în culise? Despre „prestigiu“ şi „onorabilitate“ în nomenclatorul „meseriilor“ ce să mai spun? Universitarul şi alţii ca el abia dacă mai prind un loc la peluză. Cohorta pauperilor este, în plus, atît de numeroasă, încît, dacă ar merge în frunte pentru a obţine pronia divină, restul populaţiei (privilegiate) s-ar pierde în praful scos de încălţămintea acestei armate eligibile cazării la Hôpital Général.  

Ca atare, în absenţa unei ordini sociale, noi, cetăţenii românii de astăzi, apărem fără identitate înaintea lui Dumnezeu şi a noastră înşine. Ca şi autorul descrierii Montpellier-ului de la 1768, sîntem nişte anonimi.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.