Poate că singurul lucru cu adevărat fascinant în starea de lucruri a lumii de azi sînt dilemele ei morale care, mai toate, provin din victoria definitivă a relativismului asupra creierului euro-american. S-a mai scris despre asta: organizarea democratică a puterii politice a dus la democratizarea adevărului, astfel că fiecare e cu al lui. Merită însă să faci un pas mai departe. Merită să admiți că fiecare are adevărul său (ceea ce mulți prostuți au echivalat cu faptul că nu există nici un Adevăr, fără să vadă că, dacă fiecare a ajuns să creadă în adevărul lui, poate însemna că noi toți sau cei mai mulți dintre noi ratăm Adevărul!) de dragul pasului următor. Anume, să vezi de ce oamenii cred în adevăruri diferite. Și vei găsi, în fiecare caz, explicații diferite. Explicații care își duc tensiunile direct în cuvinte. În era comunicării babilonice, generalizate, cuvintele dor mai puțin și au un preț mai mic. Dar acest bizar bazar planetar al vorbelor are și un mare merit: face motivațiile imediat vizibile. Și, astfel, cunoaștem oamenii mai bine. E un avantaj să cunoști mai bine ce-i în sufletul și-n mintea contemporanilor tăi? Da, sigur. Măcar în mare măsură. Chiar cu prețul că, după ce cunoști, ai vrea să nu fi cunoscut vreodată…

Iată, de pildă, cazul care a tulburat cel mai recent lumea: uciderea generalului iranian Qassem Soleimani. Știm deja faptele, nu le mai reiau. Să ne oprim asupra vorbelor. Cum să numești această ucidere? Eliminarea unui terorist, îi spune administrația americană. Asasinarea unui oficial, îi spun iranienii. Te uiți la om. Da, tipul era, de aproape două decenii, creierul și organizatorul unei vaste rețele de acțiuni militare iraniene în inflamata regiune a Orientului Mijlociu. Da, această rețea funcționează ca o proiecție a Iranului în mai multe țări din regiune (Siria, Irak, Yemen, Liban etc.) ce se exprimă prin entități militare non-statale, uneori oculte, alteori cu fațadă politică. Toate, fără excepție, practică terorismul. Ai impresia că de asta au și fost create. Iar el a fost esențial în dezvoltarea lor. Dincolo de aceste adevăruri de principiu, cazul americanilor este și puternic circumstanțiat: foarte mulți dintre soldații americani omorîți sau uciși în Irak în ultimul deceniu au fost atacați fie de oameni pregătiți de organizațiile lui Soleimani, fie cu arme create ori furnizate de aceste organizații. Pe de altă parte, da, Soleimani era un oficial iranian. Conducea trupele Quds, adică inima Gardienilor Revoluției, structură oficială, de stat, în teocrația iraniană. Iar funcția lui era foarte înaltă, din moment ce răspundea direct în fața ayatollahului și a nimănui altcuiva. Această funcție dă lui Soleimani, altfel terorist, o valență în plus. Îl face nu doar terorist, ci în egală măsură și altceva, iar eliminarea lui devine, cum spun iranienii, un act de război. S-ar zice că una e să ucizi teroriști „puri“, precum Bin Laden sau al-Baghdadi, și alta e să ucizi teroriști cu funcții oficiale, ca Soleimani. Interesantă lume, nu-i așa? Descoperi repede că bîjbîiala cuvintelor în acest caz nu vine din dublul statut al lui Soleimani, ci chiar din propria noastră lume, cea atît de interesantă.

De fapt, alegerea vorbelor cu care califici uciderea lui Soleimani nu prea are legătură cu Soleimani. Mai întîi, e vorba despre președintele Trump. El a decis acțiunea, el s-a împăunat cu ea. Cum Trump a acumulat o cantitate enormă de ură și a reușit mobilizarea generală a unei imense neîncrederi (nu discut acum dacă meritat sau nu), uciderea lui Soleimani devine ea însăși controversată pentru simplul motiv că Trump este autorul. Sigur că, dincolo de ura ideologică (în această vîrstă a democrației, adversarul politic este răul absolut, iar tot ce face și spune este 100% greșit), se pot face și speculații reci, de strategie electorală. Poate că Trump a vrut să dea o lovitură de imagine în an electoral, imediat după ce Camera a decis să înceapă procedura destituirii sale, înainte ca procedura să ajungă la votul decisiv al Senatului și cu puțin timp înainte ca democrații să intre pe ultima sută de metri cu decizia candidatului lor la prezidențiale. În plus, administrația Trump cere să fie crezută pe cuvînt că uciderea lui Soleimani a fost necesară, pentru că iranianul pregătea noi atacuri antiamericane. Or, îi este destul de dificil lumii să-l creadă pe cuvînt pe Trump. Iarăși, nu discut dacă pe merit sau nu, dar neîncrederea opiniei publice internaționale în el este prea mare. Așadar, folosirea cuvintelor care caracterizează atacul dronei care l-a ucis pe Soleimani se distribuie, mai întîi, după cum cel care vorbește are sau nu încredere în Trump. Ești de partea lui, a fost o acțiune antiteroristă, o lovitură justă și utilă. Ești împotriva lui, a fost un asasinat sau, ca să nu fii imediat catalogat drept adept al terorismului, îi zici măcar o acțiune iresponsabilă care produce mai mult rău decît bine, încă o dovadă că Trump nu-i bun de președinte etc.

De asemenea, în alegerea cuvintelor mai joacă un rol esențial și frica. Imediat după vestea uciderii lui Soleimani, biata noastră lume all-inclusive, a cărei credință și a cărei vigoare au în general consistența untului, a tremurat ca o piftie: aoleu, ce-o să ne facă acum Iranul! În primele ore de după anunțul public al morții lui Soleimani, o starletă americană, alfel energică activistă a tuturor cauzelor stîngii, mîndrie a activismului vremii noastre, a postat un tweet cu următorul conținut: „Dragă #Iran, SUA ți-au disprețuit țara, steagul și poporul. 52% din noi ne cerem iertare cu umilință. Vrem pace cu națiunea ta. Noi sîntem ținuți ostatici de un regim terorist. Nu știm cum să scăpăm. Te rog, nu ne ucide. #Soleimani“. Sigur că mesajul e stupid și, în sentimentul lui, unic oarecum, dar anume l-am ales pentru că ilustrează perfect ce vreau să zic. Frica de Iran. Frica de ceea ce ar putea să ne facă. Evident, lor nu le este frică. Nouă ne este. Or, toate manualele spun că obiectul terorismului este impunerea fricii. Nu-mi dau seama de ce îi este frică starletei de regimul din țara ei, care înțeleg că o ține ostatică de nu știe cum să mai scape. Dar îmi dau seama de ce îi este frică de reacția Iranului. Și îmi dau seama că multora dintre cei care trăiesc alături de mine în clubul democrațiilor lumii le este frică. Asta înseamnă că Soleimani a reușit un nou atac…

În concluzie, nu vreau să spun că realitatea e ușor de descifrat, dar spun că nici nu vrem să o facem, căci umorile politice și frica ne împiedică.

P.S. Despre logica răzbunării, ce pare unanim acceptată inclusiv de Trump, care promite să se răzbune și el dacă se răzbună iranienii, nu are sens să discut. Logica ideologică și logica fricii mi se par mai interesante în aceste zile.

Foto: wikimedia commons