C&icirc;rciuma, o instituție

Ritmul trenului e un ritm interior, viața e suspendată între două destinații, între două povești, iar călătoria pare că nu se mai sfîrșește.

Unde e casa? Unde e acasă?

Ai nevoie doar de cîteva obiecte printre care un laptop, pentru mine, și o periuță de dinți, ca să personalizezi un spațiu neutru, de tranzit, să ți-l faci al tău, să te reprezinte.

Cum străbați orașul dintr-o parte în alta? – proba celor 10.000 de pași

Orașul văzut la pas arată cu totul altfel decît cel privit fără interes din autobuz, tramvai sau chiar din mașina personală. E teren minat, e cursă cu obstacole, e trei mii de metri garduri, rar mi-a fost dat să străbat un oraș atît de dușmănos cu pietonii.

Timpuri absurde – S-a terminat? Not yet!

Modul în care a abordat întreaga „omenire” această problemă a timpului nostru mi se pare de o imensă tristețe.

Obor for ever – cum recuperăm anii ʼ90?

O lume aproape dispărută, îngropată, ca și cum nici n-ar fi fost. O lume incredibilă și absurdă în felul ei.

Recunoștință

Oamenii față de oameni sînt foarte puțin recunoscători între ei, de cele mai multe ori au motive bine întemeiate, uneori meschine sau egoiste.

Trebuie neapărat să mîncăm de la supermarket?

Pe o felie de pîine „ungurească” de Covasna îmi întind niște zacuscă de la doamnele drăguțe de la Jina, tot de la ele iau și niște telemea veche, e minunată și e chiar aia „originală”, nu vreo făcătură.

Un televizor Sport, romanțe și o butelie rusească, în tîrg la Vitan – cum „recuperăm” anii ʼ90?

E o lume aproape dispărută, îngropată, ca și cum nici n-ar fi fost. O lume incredibilă și absurdă în felul ei.

Copiii celorlalți

Am rămas cu o frică față de tot ce presupune autoritate și mai ales față de relația cu statul român.